Ostaşul fara ordin

A fost un copil chinuit

Mai rar ştia de vorbit

Tacea şi nu vorbea

Şi mai des ascultare facea

Ascultarea o făcea de mic

Crescând  la înţelepciune

                               voinic

Ascultarea o făcea cu dragoste

Se ascunde în el un oşte

Mai învăţa bine şi rugăciunea

Ca să întărească înţelepciunea

Şi la Academie de teologie fusese

Pentru a cunoaşte sensul vieţii

A vieţii celei cereşti

Pentru a ştii, măi frate

                         cine eşti

Eşti un oşte iscusit

Că învingi gîndul nedorit

Din mintea omului

Pentru truda Domnului

Şi fusese chinuit de duhul curviei

Ce cazuse în lenevie

Lenevia în boală patologică

Ce sensul vieţi nu ave nici o logică

Şi se începu un razboi

Ce puterile mari nu împărţeau în doi

Ostaşul ştia cauza lui

Că e păcatul din persoana lui

La razboi era chemat

Şi arma în mana i-a dat

El nu se lupta nu împuşca

Dar ştia toată viclenia cea rea

Slujea în spioneria de elită

Că găsi repede greşiala lui

La alt conducator, cu tot păcat

                                      ca a lui…

Şi adversarul găsi acelaş viciu

Că ostaşul a reacţionat cu suspiciu

Şi a fost pedepsit conducătorul

Că oataşul s-a întors la Domnul

Şi toti uitră de ostaşut curajos

Că a adus mare folos

Adversarul gasi un nou erou

De ostaşul uitase dinou

Ţara se elibera de separatism

Ca eroi mulţi dupa război

Şi s-a scos ţara săracă din

Dar ostaşul a rămas fără ordin.

Testamentul

Să te întâmpene Domnul în calea ta,

Şi cu bucurie lăuntrică o vei arăta;

Turmei tale pe care o vei duce,

La izvorul din pădure, care curge.

Apă cristalină şi străvezie...

Să fie Pr. inima cu smerenie,

Că aşa se vindecă mândria;

Învăţând unul pe altul academia...

Şi să-ţi de-a Domnul copilaşi...

Cât mai veseli si fruntaşi,

Cum am fost studenţi cândva,

Nu-i nimic, viaţa-i aşa.

Dar, când eu voi murii,

Unul din copilaşi, va trăi

Vei pune numele Ioan

Pentru amintirea din an.

Şi cu copilul e ceva

Sa ştii că voi fi alaturea,

Ionuţ ce ai făcut;

Acela sunt eu, din trecut. 

Вечныи свет

Дарю тебе вечныи свет

Что бы жыл сто лет

А эть лет принесет тебе радость

Ты ечо не дед, а будешь уимь

Вечныи свет ты наидеш в внуки 

И забудеш о скорбь и разлуки

Внуки будут не грусть

Что будиш учить их о щясть

Щеасть это невиная душа

Котороя бороться за правша

Провша это спроведльвых

Что и есть и скорбь добрых

Пеатьдесят лет торшествует

А вишу шторами старасть дует

И щеасть и доброта и смиренья будет...

Для семия не наша отец

А в нашых претков юнец

Юность это щастье начало

Что продолжаль надежды мало

А когда умирает надежда последнья

Не горичись что это ныраствья

Это жэ волосы белеих 

А потому что Бог считает их

Счетах из первого героя

До самого последого боя

И награда Бог дает ему

Что несеот вечныи свет в уму

Даст Бог тебе токои дар

Што будешь блаженыи и стар

И вечныи свет будет творить

Новую жызнь дрого путь

Путь это вектор жизнь

Что опеать мне путь

Нет пусть дух твоим преображелъ

До самых старых лет

И поимеш дорогой отец

Что токои вечный свет.

Livada cimitirului

Mergeam, într-o livada verde

Cu gard frumos, cum se vede

Gardul îmrejurul e cu mahale

Ce mă îndreptam din vale.

Intrase'm şi'n mahala mea

Şi o poartă maluită avea;

Pe ea intrase'm incet pe ea

Şi un prun tânar rod avea.

Rupând o pruna de pe copac

Şi gustand rodul de veac

Se îmbrăcase culoarea caftanului

Se deschise calea spiţii neamului.

Văzând pomul rodit al tatălui

Mai apoi crucea neagră a bunelului

Şi un rand se lungea departe

Ca toate crucile erau înşirate.

Înşirate lângă alt rând alăturea

Celalt deacum e a mamei neam

Şi aşa era toată livada cu neam,

Că era îngrijită foarte rea.

Acea livadă era a veţii omului

Că era şi livadă şi cimitirul

Şi a întregului neam a Domnului

Cel ce ne mângâie cu Harul Lui.

Despre Rugăciune în General

Omul se naşte şi primeşte Sf. Taină a botezului în Biserica Apostolică şi se îmulţesc păcatele, apoi le mărturiseşte duhovnicului, iar duhovnicul i-a decizia, dacă n-a săvârşit un păcat strigător la cer, ci foloseşte cântarul de canoane a Sfinţilor Părinţi. Apoi primind Sf. Împărtăşanie, omul i-a legătura cu Fiinţa Divină, care este pentru creştini ortodocşi o mare onoare, când este împărtăşit cu Sf. Taine: trupul şi sângele Domnului, dar pentru a primi acestă onoare, duhovnicul care face o mare responsabilitate pentru a lecui pe creştin fiecare în partea lui, cu specificul lui deosebit.

Pentru această dezlegare de păcate sau patimi duhovnicul care este legătura directă a omului cu Dumnezeu cum azis Mântuitorul:”şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri ”^[1]. Această lege nouă dat de Mântuitorul Iisus Hristos este lege pastoral-misionară pentru fiecare creştin şi mai ales pentru slujitori sau preot a bisericii ortodoxe. Preotul  are misiunea de-a aduce veşti bune, ce este un înger întrupat, episcopi de-a sfinţi obştia sau eparhia sa, dar mai cu seamă sfinţire se face printr-un act liturgic, care este rugăciunea de obşte ce e Sf. Liturghie, sau mai simplu pentru fiecare creştin să ştie că rugăciunea particulară face un act sfinţitor care se adresează lui Dumnezeu cu căinţă şi inimă arzătoare şi zdrobită până la lacrimarea ochilor care este un act de curăţire a sufletului şi trupului şi se mai numeşte al doilea botez.

Aş face o paranteză pătrată, care aduc consimţământul personal pentru creştini ortodocşi:[Fraţilor, am ajuns la aşa timp că nu ştim a ne mai ruga cum ni se rugau strămoşi noştri, copii cum se nasc, ei ne mai salvează cu rugăciunile lor, dar noi am degradat foarte tare în privinţa – cum ne rugăm noi azi, am ajuns la aşa timp cu un termen aşa zisul – formalism, aduc la cunoştinţă ce e aceasta, în biserică când ne rugăm, nu ne rugăm din toată inima, către Domnul, nu cu mintea înălţată spre El, nu cu duhul străpuns de Harul Duhului Sfânt, dar cu mici rugăciuni de- a avea bani, a avea oaspeţi, a avea sanătate, a avea tot, dar raiul unde l-am piedut, dacă vrem tot ce e mai bun pe pământ, nu zicem Doamne, trimite-ne necaz azi pentru păcate săvârşite, trimite boală că am supărat pe un frate, dar dorim ce-i mai bun.] Dreptul Iov trăia bine, când a primit răul tot trăia bine ^[2].

Voi aduce la cunoştinţă ce este rugăciune în general, cum se săvârşeşte ea de fiecare creştin în parte, chiar şi pe slujitorii Bisericii Ortodoxe, voi face instrunctaj pentru a practica “rugăciunea tainică” a lui Iisus, că preotul este şi el monah, dar pe linia albă a duhovniciei, dar linia neagră, din care fac parte monahii cum ar fii inocii, ierodiaconi, ieromonahii, stareţii şi egumenii până la patriarhi. Aşadar, ce este rugăciunea? Aşa o întrebare catehetică:“Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu. Evagrie Monahul zice că:“rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. De aceea se cuvine că atunci cănd stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să găndească la El, ţinerea de minte (memoria), să uite de toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci “cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dînsul, cum ar sta cu un tată, alungănd orice gând pătimaş”. A cugeta la Dumnezeu, numai nu înseamnă rugăciune; că şi demoni cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă” ^[3].

Aşa am făcut cunoştinţă ce este rugăciunea din punct de vedere catehetic, mai repet că rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu, cam grea întrebare, dar mai simplu pentru creştini este că putem vorbi cu Dumnezeu, da întradevăr pudem vorbi cu Dumnezeu şi aceasta este rugăciunea, să nu căutăm stareţi răsturnând ţara, dar mai bine vorbind direct cu Dumnezeu; şi El ne va trimite pe stareţ, că el are experienţă mai mare decât orice preot, să nu căutăm care-i mai bun, că Dumnezeu e mai bun decăt toţi, dacă cerem şi ştim să cerem de la El cu inimă arzătoare şi vărsând lacrimi şi ploaia va veni în timpul secetei, da care varsă lacrimi de pocăinţă ştie a chema mila Domnului spre pământ şi acesta este un dar de la Dumnezeu, cel ce cere a primit acest dar poate fi un monah, sau preot şi chiar un creştin care practică “rugăciunea lui Iisus”.

Din punct de vedere liturgic rugăciunea în cult face parte: “cântarea religioasă, lecturile, predica şi mărturisirea de credinţă constituie formular verbal sau textul sfintelor slujbe, iar actele (mişcările liturgice) sânt partea ceremonială (externă), adică ritualul liturgic. Ele sunt semnele văzute ale cultului, care nu numai că exprimă credinţa noastră în Dumnezeu,...Textul în cult are o bogată şi înaltă semnificaţie spiritulă”^[4]. Rugăciunea liturgică învaţă pe credincioşi să se roage  dincolo de interesele proprii şi de cei prezenţi, să se roage pentru cei absenţi, pentru cei de departe, pentru toate lumea şi pentru unirea tuturor^[5]... Rugăciunea ortodoxă se adresează lui Iisus ca Mântuitor şi Răscumpărător a lumii, ca Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitor al al rugăciunilor noasre^[6].

“Omul e creat din trup, suflet şi duh”^[7] şi duhul multor oameni este pierdut, pentru că nu-l caută mereu în comuniunea bisericească care sunt: Sf. Taine Bisericeşti, cum am vorbit mai sus că rugăciunea este „încordarea minţii”^[8] spre Dumnezeu, dar şi demoni pot cugeta, corect şi ei pot a se ruga, numai că ei nu au aşa zis virtute “smerenia”, că fug de ea ca de trupul şi sângele Domnului acestă virtute, creştini trebuie să o capete numai decât, aşa că pentru a practica rugăciunea lui Iisus, mai întâi trebuie creat fundamentul, ca la orice casă sau cetate şi acest fundament, să fie virtuţiile cardinale care se găseşte Faţa frumosă a smereniei în ea, dar ea este în întregime şi la celelalte virtuţi cardinale, numai că este învăţătoare pentru dragostea perihoretică a Sfintei Treimii ce interscendează şi nădejdea şi credinţa.

Această virtute smerenia se găseşte mai mult la Sf. Taină a mărturisirii, când te spovedeşti de orice păcat săvârşit şi găseşti libertate de-a comunica cu duhovnicul, de parcă întradevăr ai avea un glas în legătura cu Dumnezeu zicând toate problemele care le ai faţă de El. Acest glas care ne-a instalat Dumnezeu în noi, este conştiinţa morală; ea ne ajută să ne mărtusim, ea ne zice cu glas încetişor şi lin ce îl supărăm mai tare pe Dumnezeu. Ce este conştiinţa morală? Aşa o întrebare delicată, ea:”este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glasul care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obărşie dumnezeiască” ^[9].

Conştiinţa ca să o cunoaştem mai bine, e momentul că omul când greşeşte, păcatul săvârşeşte, atunci glasul lui Dumnezeu se aude lin şi încet arătând greşeala care am săvârşit-o. Conştiinţa “ea domină toate actele vieţii sufleteşti. Ea raportează către eul nostru procesele fizice ale exercitaţiei nervoase şi le transformă în acte psihice, transformând actul mecanic al exercitaţiei în cel reflectat şi conştient al senzaţiei. Cum poate ajunge materia singură în stare de conştiinţă, cum se poate reflecte pe sine, iată marea problemă deschisă de actul conştiinţei. ,,Ea este şi rămâne cu desăvârşire şi penrtu totdeauna de neînţeles - aici zice marele fiziolog du Bois Reymond – că unui număr de atomi de carbon, hidrogen, oxigen etc. să nu-i fie indiferend faptul cum afost aşezaţi şi cum sau mişcat, sau cum se vor aşeza şi cum se vor mişca”. În niciun chip nu este de priceput cum din combinarea lor a început să nască coştiinţa. Ea nu este decât prefacerea de energie, fără a lăsa vreun rest, care să explice producerea conştiinţei.”^[10] După săvârşire păcatului eul nostru fizic este îngreuiat, străpuns de întuneric, chiar dacă nu-l luăm în seamă acest păcat în timp mai îndelungat, atomi de oxigen scad, iar cei de carbon şi hidrogen rămân. Aşa zis exercitaţie nervoasă se măreşte, se măreşte tensiunea arterială după săvârşirea păcatului, ce mulţi nu ştiu de unde se ridică tensiunea, energie omul are mai puţină, pentru a o căpăta la loc sau tensiunea să scadă, cea mai bună soluţie este Sf. Spovedanie, dar dacă nu găsim un preot, atunci e ajutătoare şi “rugăciunea lui Iisus”. Am ajuns iar la termenul de rugăciune, că aşa este circuitul energiei, sau atracţiunea corpului se mişcă în sensul spiralei spirituale: păcat – mărturisire – pocăinţă – împărtăşanie ş.t.a.m.d.

Aşadar cunoaştem ce e smerenie, ea se cunoaşte mai mult prin trăire şi nu prin cuvinte scrise; ce e conştiinţa morală, se revelează în mod spontan după fapta păcatului; ce este rugăciune în general, rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu^[11], e legătura omului cu Dumnezeu în plină deprindere spirituală, cu conştiinţă curată şi smerenie străpunsă în inima omului, acum să cunoaştem care este esenţa rugăciuni lui Iisus? “Esenţa rugăciunea este înălţarea duhovnicească a inimii către Dumnezeu. Mintea, închisă în inimă, rămâne în plinătatea conştiinţei faţă în faţă cu Dumnezeu, plin de adorare şi îşi varsă iubire înainte Lui. Aceasta este rugăciunea duhovnicescă şi aşa trebuie să fie orice rugăciune. Esenţa rugăciunii nu se află în vorbe, ci în adâncul minţii şi al inimii omului. De altfel toate rugăciunile Bisericii sunt astfel alcătuite, într-un sentiment adânc de iubire, încât atrage atenţia către Dumnezeu”^[12]. [Plinătatea conştiinţei faţă în faţă cu Dumnezeu aşa difiniţie mică], răspuns la întrebarea de mai sus. Altă întrebare fundamentală cum se poate căpăta rugăciunea tainică?

Această întrebare deacum este practica propriu zis pentru fiecare în parte şi o vom discuta  la alt capitol la metodele de practicare, iar acum vom lua cunoştinţă cu câteva sfaturi Spiritual Patristice începând de la Maica Domnului cum a fost învăţată în altar Sf. Arh. Gavriil şi alegând pe cei mai renumiţi isihaşti care au practicat “rugăciunea tainică”, da cei care au practicat rugăciunea lui Iisus se numesc isihaşti, “denumire vine de la cuvântul grecesc “ησυχίας” în pronunţie medievală şi modernă “isihia”, care înseamnă tăcere, linişte, concentrare interioară”^[13] sau cei singuratici în sânul naturi, sihaştri, care au primit “iarna cu blândeţe şi raiul cu bucurie”^[14].

Sfânta Tradiţie a naţiunilor ortodoxe se ţine minunea cum Maica Domnului a fost de mic copil dăruită la Biserică de părinţii ei Ioachim şi Ana, ea a fost educată în mod special de Sf. Arh. Gavriil, a fost învăţată de arhistrateg cum se roagă sf. îngeri pentru că va naşte pe Mântuitorul şi Domnul Iisus Hristos. Această rugăciune se numeşte tainică că o aflăm de ea mai mult în Sf. Tradiţie, ea este o practică vie a Bisericii Ortodoxe. După moartea Domnului şi înviere şi după înălţare la cer la Cincizecime Sf. Apostoli află şi ei de la Maica Domnului, mai găsit documentar găsim în epitola I - către Tesaloniceni a Sf. Ap. Pavel, unde zic: ”Rugaţi-vă neîncetat” ^[15]. Un studiu însemnat în pelerinul rus găsim:”rugăciunea este cea mai însemnată şi mai potrivită unealtă în viaţa fiecărui creştin. Rugăciunea alcătuieşte în sine atât prima treaptă, cât şi cununa unei vieţi petrecute în duhul evlaviei. Căci, în timp ce pentru alte fapte creştineşti sunt rânduite anumite ceasuri, zile şi luni, pentru rugăciune este potrivită orice vreme”^[16].

De aceea, toţi cei care au dobândit mântuirea pe calea vieţii lăuntrice, cum sunt sfinţii propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ca şi pustnicii şi sihastrii, şi chiar toţi creştinii cu frica lui Dumnezeu, au socotit adâncirea în cuvintele şi învăţăturile dumnezeieşti drept o îndeletnicire de mare trebuinţă^[17]. Să luăm mai întâi capitolul al şaselea din Evanghelia lui Matei şi citeşte acolo de la versetul al cincilea până la versetul al nouălea. Uite, aici se află pregătirea pentru rugăciune, care învaţă să începem rugăciunea nu pentru slava deşartă şi nu într-o lume zgomotoasă, ci într-un loc singuratic şi liniştit. Ne mai învaţă apoi să ne rugăm nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru unirea cu Dumnezeu şi, prin urmare, să nu născocim multe cereri de prisos, care privesc feluritele nevoi ale vieţii, aşa cum fac păgânii.

Pe urmă citeşte mai departe, în acelaşi capitol, de la versetul al nouălea până la versetul al 14-lea. Aici este înfăţişat veşmântul rugăciunii, adică ni se arată ce cuvinte trebuie să rostim atunci când ne rugăm. Aici sunt înmănuncheate într-un chip înţelept toate cele ce sunt de trebuinţă şi toate cele ce ni se cer pentru viaţa noastră. După aceasta mergi în prelungirea capitolului, citind versetele al 14-lea şi al 15-lea şi vei vedea condiţia pe care trebuie s-o păzim pentru ca rugăciunea să fie lucrătoare, căci dacă nu-i iertăm pe cei care ne fac rău, nici Domnul nu ne va ierta păcatele noastre. Trecând la capitolul al şaptelea, vei găsi, de la versetul al şaptelea la versetul al 12-lea, mijlocul care chezăşuieşte izbânda în rugăciune şi care ne dă o arvună în nădejdea ce-o avem, şi anume: să cerem, să căutăm, să batem. Această stăruitoare poruncă nu arată decât rostirea deasă a rugăciunii, iar această practică de căpetenie are drept ţintă nu numai folosirea rugăciunii în timpul tuturor îndeletnicirilor noastre, cu care trebuie să meargă mână în mână, ci chiar trebuinţa de a le depăşi în orice vreme.

Aceasta este însuşirea cea mai de seamă a rugăciunii... Ca pildă, vei vedea în capitolul al 14-lea al evanghelistului Marcu, de la versetul al 32-lea până la versetul al 40-lea, că însuşi Iisus Hristos a spus de mai multe ori aceleaşi cuvinte în timpul unei rugăciuni. Un exemplu asemănător, privitor la deasa rostire a rugăciunii, ne înfăţişează şi evanghelistul Luca în capitolul al 11-lea, până la versetul al 14-lea, unde e vorba de cererea stăruitoare făcută de un om nevoiaş la uşa prietenului său, ca şi acolo unde este vorba de cererea văduvei, săvârşită în faţa judecătorului nedrept, care i-a făcut dreptate din pricina rugăciunii ei stăruitoare^[18] şi care închipuieşte porunca lui Iisus Hristos care spune să ne rugăm pururea, în orice vreme şi în orice loc, fără să deznădăjduim, adică fără să ne lenevim. Se mai descoperă, în Evanghelia lui Ioan, învăţătura lăuntrică şi tainică, adică însuşi miezul rugăciunii inimii. Mai întâi, ea ni se pune la îndemână în înţeleaptă istorisire despre convorbirea lui Iisus Hristos cu Samariteanca, unde ni se dezvăluie închinarea lăuntrică făcută în duh şi în adevăr, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum voieşte Dumnezeu. Această închinare este întocmai rugăciunea neîncetată şi adevărată, care curge spre viaţa veşnică, asemenea unei ape vii^[19].

Mai departe, în capitolul al 15-lea, de la versetul al patrulea până la versetul al optulea, se zugrăvesc mai limpede puterea, înrâurirea şi trebuinţa rugăciunii lăuntrice, adică petrecerea sufletului în Hristos, într-o necurmată amintire de Dumnezeu, în sfârşit, citeşte în capitolul al 16-lea al aceluiaşi evanghelist, de la versetul al 23-lea până la versetul al 25-lea. Priveşte ce taină se descoperă aici! Vezi că rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos, sau aşa-numita rugăciune a lui Iisus, adică: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, repetată de multe ori şi des, are o foarte mare putere şi, cu multă uşurinţă, deschide şi luminează mintea şi inima. Asta se poate vedea fără nici o îndoială, dacă vom lua de pildă pe Sfinţii Apostoli, cărora, cu toate că nu au fost decât un singur an ucenicii Domnului Iisus şi cu toate că învăţaseră de la El rugăciunea domnească, adică „Tatăl nostru", pe care o cunoaştem de la ei, totuşi, către sfârşitul vieţii Lui pământeşti, Iisus Hristos le-a descoperit taina prin care le-a arătat cum să-şi împlinească lipsa, pentru ca rugăciunea lor să aibă o hotărâtă izbândă. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi", că „orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da"^[20]. Acest lucru s-a întâmplat cu ei întocmai, căci mai târziu, când Apostolii au învăţat să se roage în numele Domnului Iisus Hristos, câte fapte minunate au făcut ei atunci şi cât de mult s-au minunat ei înşişi!... Vezi acum ce unitate strânsă şi deplină este în învăţătura privitoare la rugăciune, aşa cum cu atâta înţelepciune este înfăţişa tă în sfânta Evanghelie? Dar dacă, după toate locurile citate, vei trece la citirea epistolelor apostolice, vei găsi de asemenea şi acolo o învăţătură despre rugăciune, ce se desfăşoară în chip curgător.

       Astfel, în Faptele Apostolilor este descrisă partea practică, adică încordarea stăruitoare şi necontenită în rugăciune a primilor creştini, care au fost luminaţi de credinţa în lisus Hristos^[21]. Se vorbeşte despre roadele sau urmările acestei neîncetate petreceri în rugăciune, adică despre revărsarea Sfântului Duh, dimpreună cu darurile Lui, asupra celor ce se roagă. Ceva asemănător vei găsi şi în capitolul al 16-lea, versetele 25 şi 26. Apoi urmăreşte, rând pe rând, epistolele apostolilor şi vei vedea: câte de trebuincioasă rugăciunea în toate întâmplările din viaţa unui om^[22] cum ne ajută Duhul Sfânt să ne rugăm^[23] cum trebuie să ne rugăm totdeauna în Duhul^[24] cât de trebuincioasă este liniştea sau pacea lăuntrică în timpul rugăciunii^[25] cât de necesar este să ne rugăm neîncetat^[26] şi, în sfârşit, vom înţelege că trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi oamenii^[27].

  Adâncindu-ne un timp mai îndelungat şi cu mai multă luare-aminte, se pot dobândi multe alte descoperiri privitoare la cunoştinţele tainice, ascunse în cuvântul Domnului, care scapă unei citiri făcute în fugă şi rareori. Ai înţeles, din cele arătate de mine acum, cu câtă înţelepciune şi cu câtă orânduială, închegate într-o strânsă le gătură, descoperă Noul Testament al Domnului nostru lisus Hristos îndrumările Sale privitoare la rugăciune? Cât e de luminată şi de lină curgerea în care sunt puse textele în cele patru Evanghelii? Iată, de pildă: la Sfântul Matei găsim începutul şi păşirea în rugăciune, veşmântul, condiţiile şi celelalte. Mergând mai departe, la Sfântul Marcu găsim exemplele, la Sfântul Luca, pildele, iar la Sfântul Ioan, practica tainică săvârşită în rugăciunea lăuntrică, deşi toate acestea se găsesc, mai pe scurt sau mai pe larg, la toţi evangheliştii. în Faptele Sfinţilor Apostoli se zugrăvesc lucrarea şi urmările rugăciunii; în epistolele apostolilor, ca şi în Apocalipsă, multe însuşiri sunt strâns legate cu lucrarea rugăciunii!... Iată pentru ce eu mă mulţumesc numai cu Evanghelia în învăţătura tuturor căilor vieţii ce duc spre mântuirea sufletului^[28].

---

[1]  Mt. 16, 19; In. 20, 23

[2]  Iov. 2, 21 gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce-n matca mea; Domnul a dat, Domnul a luat; aşa I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvântat

[3]  Catehism, Editura institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Române, Buicureşti, 2000, p. 192

[4]  Arhim. Ermoghen Adam, Conspect la Liturgica Generală, Chişinău, 2002, p. 138.

[5]  Ibidem., p. 139.

[6]  Ibidem., p. 139.

[7]  Sfântul Teofan Zăvorâtul, Arta Rugăciuni, www.scribd.com, p. 1

[8]  Idem, Viaţa Lăuntrică, www.scribd.com, p. 1-???

[9]  Catehism, Editura institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Române, Buicureşti, 2000, p. 192

10  Prof. Dr. Ion Gheorghe Savin, Apararea credinţei – Tratat de Apologetică, editura Anastasia, 1996, p. 70.

¹¹  Părintele Arsenie Viliangofs, Ereziile Contemporane - o adevărată ameninţare, editura Envanghelismos, Bucureşti,  p. 137.

¹²  Sfântul Teofan Zăvorâtul, Arta Rugăciuni, www.scribd.com, p.10.

¹³  Pr. Prof. Dr. Vasile Răduca, Ghidul creştinului ortodox de azi, editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 99.

¹⁴  Arhim. Efrem Anthonitul, Comori Duhovniceşti din Sfântul Munte Athos , editura BUNAVESTIRE, 2009, p. 99-???

¹⁵  I Tes. 5, 17.

¹⁶  Arhim. Paulin Lecca, Pelerinul Rus, editura Sofia, Bucureşti 2002, p. 158.

¹⁷  Ibidem., p. 159.

¹⁸  Lc. 18, 1-14

¹⁹  In.? ,4-14

²⁰  In. 16, 24 şi 23

²¹  F.a. 4, 31

²²  Iac.  5, 13-16

²³  Iuda. 1, 20; Rom. 8, 26

²⁴  Efes. 6, 18

²⁵  Filip. 4, 6-8

²⁶  I Tes. 5, 17

²⁷  I Tim. 2, 1-5

²⁸  Arhim. Paulin Lecca, Pelerinul Rus, editura Sofia, Bucureşti 2002, p. 159-163.www.slideshare.com

Scopul omului  de-a practica isihasmul

  Ce este ''isihasmul'' ?

Isihasmul reprezintă un aspect al spiritualităţii ortodoxe, apărut în spaţiul monahal. Denumirea vine de la cuvîtul grecesc hesichia (în pronunţie medievală şi modernă «isihia»), care înseamnă tăcere, linişte, concentrare interioară. Acest curent ascetic se numeşte aşa pentru că s-a distins prin practicarea rugăciunii în tăcere, spre liniştirea sufletului. Deşi are origini mai vechi, la anahoreţii din secolele al IV-lea-al V-lea, se considera ca isihasmul a fost întemeiat de sfinţii Ioan Sinaitul (secolul al VII-lea) şi Grigorie Sinaitul (secolele al VII-lea-al VIII-lea). Practica isihastă se va dezvolta în tot Răsăritul ortodox, cunoscând o înflorire deosebită la mănăstirile din Muntele Athos.¹

Practica isihastă se realiza astfel: călugării dedaţi  acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunele simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască cea necreată, pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, la schimbarea la faţă pe Muntele Taborului (Mt.17,1-8;Mc. 9, 2-9;Lc. 9, 28-36), spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu .

Această lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască. Isihastrii rosteau continuu aceasta scurta rugăciune:Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Doctrina aceasta a fost susţinută de Sf. Grigorie Palama, retras între 1318 şi 1326 în Muntele Athos, apoi între 1326 şi 1331, s-a retras într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia. El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energia şi puterea a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea.

Este deci deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor, căci «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (In.1, 18; 1In.4, 12) şi puterile-δυναμειζ sau energiile-ενερχια Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revărsa harul şi puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea până la «măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (Ef. 4, 13).           

 Aceste energii sau lucruri sânt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi prin lucrarea lor Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sf. Părinţi greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, Care rămâne în eternitate ascuns în esenţa Sa, cunoscută numai de Fiul şi Sf. Duhul.

«Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, spune Sf. Atanasie (†373), pentru ca noi să fim îndumnezeiţi » (Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., 25, 192 B).²  

Ø  Isihasmul – cale de îndumnezeire a omului

     

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi învederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu (Fc. 1, 26; 5, 1). În tradiţia Sfinţilor Părinţi, această asemănare înseamnă îndumnezeirea omului. De aceea , scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire. Sfântul Grigorie Palama spune că:”îndumnezeirea înseamnă vederea luminii necreate”. Atunci când persoana umană ajunge la vederea luminii necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire.

Vederea luminii necreate este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare şi comuniunea cu Dumnezeirea). Cunoaşterea lui Dumnezeu şi teologia nu roade ale raţiunii, ci o viaţă trăită dincolo de raţiune, ele depăşesc înţelegerea şi cunoaşterea umană. Nu există vreun capăt al îndumnezeirii, ci o progresie infintă. Singura metodă care duce la îndumnezeire şi la vederea luminii necreate este cea ascetică, care este după Hristos şi întru Hristos.³

Ascetica este deci acea parte a spiritualităţii care se ocupă cu regulile şi cu eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire, până la contemplaţie şi unirea cu Dumnezeu. Ascetica indică partea activă a vieţii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere nouă, silinţele ce se сer din partea noastră; iar unirea tainică cu Dumnezeu, dimpotrivă, indică aspectul suportării pasive a lucrării harului în noi, iniţiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie numai să le urmăm şi care nu-I aparţin decât Lui.⁴       

Vom analiza, pe scurt, doar câteva elemente ale acestei metode ascetice, care constituie ceea ce numim isihasm. Sfinţii Părinţi spun că există trei etape ale desăvârşirii duhovniceşti: curăţirea inimii, iluminarea minţii şi îndumnezeirea. Despătimirea sau curăţirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detaşarea persoanei umane de plăcere şi durere. Iluminarea minţii înseamnă atingerea rugăciunii neâncetate a minţii, prin care omul scapă de ignoranţă şi de uitare, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii şi eliberarea omului de imaginaţie.

Odată cu căderea omului, mintea sa s-a identificat şi s-a supus raţiunii şi patimilor. Aceste două centre de cunoaştere nu sunt identice, ci funcţionează în paralel. Identificare lor duce la întunecarea minţii şi la cădera omului.

Ele sunt despărţite cu ajutorul isihasmului, prin limitare temporară a simţurilor şi a raţiunii, prin folosirea rugăciunii neâncetate a minţii şi a inimii, prin coborârea minţii în inimă. În acest fel, după un timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana umană experiază isihia minţii, care înseamnă a trăi în cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana umană experiază isihia minţii, care înseamnă a trăi în Domnul. Aceasta înseamnă că mintea s-a curăţit de gânduri şi că nu are decât o singură activitate, cea a rugăciunii neâncetate. Isihia minţii este o predanie a Sfinţilor Părinţi şi mai este numită “cunoaşterea gândurilor” (când mintea omului devine mintea lui Hristos, ea se poate contempla pe sine!).⁵

Deci, ne-am informat ce este isihasmul sau teologia palamită, dar teologia palamită este o foarte bună formulă pentru a rezolva problema teologiei contemporane, ce reprezintă ea – democraţia omului pentru a inventa diferite culte sau secte şi care-l duce pe om la o confuzie conştientă, în acest secol al furtunei sectelor. Şi primul scop de-a practica isihasmul este:

          1. scăparea de patimile pe care-l duc om la disperare sau chiar la sinucidere.  

Pentru ca omul să nu ajungă la sinucidere, este dator de a nu încălca poruncile Bisericeşti, anume cea de-a fregventa “Biserica lui Hristos ce este loborator al învierii” spune Oliver Clement.⁶

Chiar dacă fregventează “Biserica lui Hristos”, dar nu ştie din dogme nimic, atunci trebuie să asculte din poveţe Patristice a Sfinţilor Părinţi, chiar una aleasă de a lui stareţul Efrem:«De ce eşti necăjit şi întristat păşind pe calea Domnului? Cei ce L-au uitat pe Domnul, care n-au nici o nădejde în izvorul cel veşnic şi de viaţă dătător al Domnului, ar trebui să se întristeze. Dar noi, cei care credem în Dumnezeul Сel viu şi ale căror nădejdi depind de El, ar trebui să ne bucurăm pentru faptul că avem un astfel de Părinte în ceruri, care ne iubeşte mai mult decât toţi taţii şi toate neamurile şi Care ne poartă o infinită grijă de a ne învrednici de El. Dar, spui tu, noi cădem în orice clipă.

 Dar noi ştim că firea noastră este luată din ţărână şi ea doreşte ceea ce este pământesc, căutând cele de jos, pentru că „mintea omului este aplecată spre cele rele încă din tinereţile sale” (Fac. 8, 21). Şi mai observăm înăuntrul nostru o lege care caută să ne subjuge voinţa noastră liberă, s-o domine să ne facă sclavi ai păcatului (Rom. 7, 23).

Oricum, în toate acestea, buna noasrtă intenţie triumfă. Dumnezeu ne-a dăruit arme duhovniceşti pentru a lupta contra oricărui atac demonic: stindardul plin de slavă al crucii nădejdii – nădejde vie în Сel ce a pus: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5) – nădejde în Hristos al nostru care S-a răstignit pe Cruce, iar toţi cei ce au ochii aţintiţi asupra Sa şi nădăjduesc în El, nu vor fi ruşinaţi. Prea Curatul sânge vărsat pe Cruce, a adus iertarea păcatelor omenirii şi a adus viaţă: „Fericit este сel ce nădăjduieşte în El” (Ps. 33, 8).

 Fă-ţi curaj, fiule; acest necaz al tău se va transforma în bucurie. Acest necaz îţi este de mare folos; el te acoperă ca şi cum ai fi înbrăcat într-o platoşă de oţel. Aşa încât înclinaţiile cele rele către lucrurile cele de jos să nu-ţi împrăştie mintea de la grija pentru cele cereşti şi pentru sufletul tău nemuritor. Tristeţea urmează după bucurie şi bucuria e după tristeţe, aşa precum noaptea urmează zilei.

Aceasta este calea pe care Părintele luminilor a aşternut-o dinaintea celor ce se vor mîntui.»⁷

 Ierodiaconul Visarion predică:«De aceea trebuie să cercetăm Scripturile pentru că cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de bolii şi mai ales de boala aceasta a îngrijorări pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti” ( )».⁸    

Stareţul Efrem din Sfântul Munte Athos zice:”patimile întregii noastre vieţii nu sunt vrednice, nu sunt comparate cu bunătăţile de negrăit pe care Dumnezeu le-a pregătit acelor

suflete celor ce şi duc crucea, fie că acesta vine de la diavol, de la alţi oameni sau de la propria noastră fire. Deoarece orce patimă sau neputinţă ne încearcă, atunci când luptăm cu ea, aceasta ne face vrednici de binecuvântare: „Fericit este omul care primeşte încercarea, pentru că stându-i împotrivă cu curaj, va primi cununa vieţii”.

Pentru acest motiv fiul meu, primeşte cu răbdare orce, căci o cunună invizibilă se ţese nevăzut pe creştetul fiecăruia dintre noi. Iarna este aspră, dar raiul este blând. Primeşte gerul încercărilor pentru ca picioarele tele să dănţuiască pline de bucurie în cer.⁹

Omul este disperat, atunci când sufletul său nu are unde se avânta. A avea libera vieţuire că „inima omului a fost creată pe măsura lui Hristos, o raclă atât de largă cât să încapă Dumnezeu în ea. De aceea aici jos nimic nu ne satură..., căci sufletul uman e însetat de infinit ... Orce lucru a fost creat cu scopul lui, iar dorinţa inimii pentru  a se avânta spre Hristos” ne spune Sf. Nicolae Cabasila(†după 1371)- “Viaţa în Hristos”.¹⁰

Omul pentru a se avânta spre infinitul lui Dumnezeu, trebuie să se elibereze de patimile pe cere îl stăpâneşte venite din partea trupului său şi sufletului său. Trupul a fost el mai întâi făcut de Dumnezeu, dar apoi sufletul a fost suflat de suflare de viaţă, de aceea Dumnezeu vrea viaţă nouă pătimaşilor şi nu moarte.

Adam când a fost izgonit din rai, plângea că „sufletul lui era chinuit de un gând: ”Am întristat pe Dumnezeu pe care îl iubeam”. Nu-i părea rău atât de Rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul că a pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiecare clipă şi nesăturat atrage sufletul spre Sine”.¹¹

Sfântul Siluan Anthonitul zice:” Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag, suspina după Dumnezeu şi grăia: ”Sufletul meu tânjea după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vessel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la  mine, dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, tulburând şi chinuind sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte…

După izgonirea din Rai Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orce suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:” Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea? De ce Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine? E multă vreme de când sufletul meu nu Te vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi”.¹²

Sfântul Siluan Anthonitul “când era pe ultima treaptă a deznădejdii(“Dumnezeu e cu neputinţă de înduplecat”) a trăit timp de o oră sentimental unei părăsiri totale de către Dumnezeu, fapt care i-a aruncat sufletul în întunericul unei spaime îngrozitoare”. De aceea cunoaşte starea lui Adam după izgonirea din Rai.¹³

    Care era starea omului în Rai, înainte de păcat? În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea consta în curăţia păstrată prin împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7).Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu.Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orce plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, der ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărerască, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate.

Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul devin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam şi Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau”(Fac. 2, 25).

Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erau îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcare poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii.

Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neastinsă a firii...

Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de anu muri, dar nu era starea de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.¹⁴ Omul a fost şi este obiect de cercetare al multor ştiinţe... În cunoaşterea adevărului  despre om, teologul, pe lângă rezultatele ştiinţelor naturale, utilizează cu deosebire Revelaţia lui Dumnezeu.

Fundamentându-se pe modul în care Dumnezeu S-a descoperit şi pe modul în care s-a înţeles această descoperire,umanismul creştin se fundamentează pe teologie, nu invers.

Sfinţii Părinţi au fost sensibili la modul în care se teologhisea, tocmai pentru faptul că numai o concepţie sănătoasă de Dumnezeu şi despre lucrarea Lui în lume putea asigura o înţelegere valabilă a omului şi a sensului vieţii acestuia.

Trebuie precizat că în centrul tradiţiei biblice stă problema omului. Mai precis : descrierea grijii pe care Dumnezeu a avut-o pentru neamul omenesc,pregătirea acestuia în vederea răscumpărării, faptul răscumpărării propriu-zise în Hristos şi împroprierea acestei răscumpărări de către fiecare om în parte.

 Sfinţii Părinţi au fost foarte preocupaţi de modul în care răscumpărarea naturii umane în Hristos trebuia să devină o certitudine în viaţa fiecărui om. De aceea în toate operele lor au tratat probleme antropologice,mai ales pe cele care se referă la legătura omului cu Dumnezeu şi cu semenii, cele care vizează comportamentul omului. ¹⁵

          Dar când omul a căzut în păcatul neascultări, a fost pedepsit cu moarte: „chiar de la început, i-a dat celui întâi-zidit această poruncă şi i-a zis: «Din tot pomul сel din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu măncaţi» (Fac. 2, 16-17) . Icoană a postului a fost spusă:   «Din acesta mănâncă !» şi: «Din aceasta nu mânca !». Adam trebuia să păzească porunca şi n-a făcut-o. A fost biruit de neînfrânarea pântecelui; n-a ascultat şi a fost osândit la moarte” , zice Sf. Ioan Gură de Aur. ¹⁶ Însă cu moarte trupească a fost pedepsit, dar nu a pierdut totul cu ce L-a înzestrat Dumnezeu; şi oameni care au trăit până la Învierea lui Hristos, toţi se duceau în iad, Hristos care este „Răscumpărătorul omenirii” , nu numai Răscumpărătorul şi Salvatorul nostrul pentru a câştiga vieţa de vecii. Mai sus cum am prezentat că omul este înpodobit cu „inimă curată, minte sănătoasă şi voinţă liberă”.Inima care este centrul duhovnicesc al omului, altarul de lut, adică „inimă metafizică (duhovnicească) şi inima trupească , înăuntrul căreia are loc comuniunea şi unirea cu Dumnezeu”.¹⁷          

Pentru a ajunge la comuniune şi unire cu Dumnezeu, omul trebuie să aibă credinţă şi nădejde pentru a căpăta a III-a virtute teologică; dragostea care este virtutea ce ne aşteaptă în viaţa de vecii sau dacă ne silim înbrăţişăm şi în viaţa aceasta, dar dacă nu avem aceste trei virtuţi atunci ne aşteaptă chinurile iadului. Starea omului cu inima trupească fără de cea metafizică, mai bine zis omul nebotezat cu prima taină a Bisericii lui Hristos; este o inimă nesănătoasă, pătimaşă ce şi mintea o întunică moştenit de la păcatul strămoşesc şi păcatele personale.  

Vom analiza starea omului nebotezat (ateu) în paralel cu starea unui om pătimaş (credincios), care este stăpânit de orgoliu, în comparaţie este aceiaşi stare, numai că nu are taina botezului în viaţa lui spirituală pentru a învinge orgoliu.

De şi orgoliu acelui ateu este fără credinţă într-o putere supremă, adică Dumnezeu şi atunci când în lâuntrul ateului explodează orgoliu, ce începe omul să păşească o scară a dez-  

 nădejdii „pierde idealul vieţii: bani, satisfacţia, iubirea, prietenii, copii, femeia, sănătatea, cinstea, funcţia administrativă şi mulţi alţi idoli, căror se închină un suflet îndepărtat de Duhul lui Dumnezeu sau abia în drumul spre Dumnezeu”. ¹⁸

Dar acel credincios are mai multe şanse pentru a trăi. În primul rând este conştient ce este „sinucidere” este un păcat împotriva Creatorului şi „sărmanilor sinucigaşi ! Suferinţele voastre trec în eternitate”.¹⁹      

Aşa cum în cazul dreptului Iov din Vechiul Testament, numai că drteptul Iov este şi smerit faţă pentru tot cea pierdut, dar nu a pierdut sufletul său care era înzestrat cu multe virtuţi ce omul credincios trebuie să le capete prin „încercări şi deprinderi” duhovniceşti.²⁰                   

Starea ateului este deacum clară, spre sinucidere, dacă nu este salvat în chip minunat de îngeri lui Dumnezeu, iar starea omului credincios este deabea începutul unui iad trăit în interiorul sufletului. Mai întâi omul este mustrat de conştiinţa sa pentru a se pocăi în faţa lui Dumnezeu, dar omul orgolios nu se pocăieşte de la început când conştiinţa îl mustră şi stă cu mâinile în sân pentru că Dumnezeu este pentru răspunderea aceasta.

Da „Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate înplini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte toate păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grija şi împodebeşte câmpiile cu florii, cu cât mai mult va purta El grija pentru noi oameni? Noi care suntem zidiţi după „chipul şi asemănarea „(Fac. 1, 26) Sa”. ²¹

         Dar „slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, în lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei.        Iar această nestatornicie este vădită de uşurinţa cu care este atrasă de  plăcere şi se depărtează de durere. Ea nu are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge  de o vibratilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă, două dintre elementele esenţiale ale firii, îşi pierd orice putere. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate înprejurările, de toate impresiile. Ea nu mai stă tare în libertatea ei, a ajuns de o slăbiciune spirituală care poartă toate semnele stricăciunii; ea nu trădează nici decum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea”.²²                   

Desigur că şi omul ateu are conştiinţă morală,dar patimile care-l stăpânesc pe el,are mintea întunecată şi îndepărtată de Dumnezeu, dar unde s-ar afla mintea omului,Dumnezeu ne găseşte unde am fii noi şi pentru că „când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei”.²³     

Conştiinţa îl mustră pe om până când omul îşi recunoaşte vinovăţia sa, dar până îşi recunoaşte vinovăţia omul orgolios sau mândru, vin chinurile gândurilor sau ispitele care intră în minte şi golesc casa inimii, dar omul îşi dă seama că ispite intră în minte că el priveghează, dar totuşi ispita de la diavol vine când noi nu ne dăm seama până când omul este stăpânit de patimii vătămătoare de suflet.

 Dar când omul se începe a pocăi, el deacum se luptă cu istita care este diavolul, iar omul mândru se lasă în voia „gândurilor rele care chinuie sufletul mândru şi până nu se va smeri (învinui) nu va cunoaşte liniştea de ele... strigă către Dumnezeu asemenea lui Adam: „Doamne, Creatorul şi Făcătorul meu, Tu vezi că sufletul meu e torturat de gânduri rele... Milueşte-mă ”. ²⁴

Atunci omul pătimaş chinuit de gândurile rele nu mai poate rezista în faţa patimilor şi orgoliu nu mai trăieşte în casa inimi lui, că începe să se pocăiască trăind în acelaşi timp iadul în interiorul sufletului său. Începe a vărsa lacrimi până nu găseşte liniştea, aşa cum un copil mic plânge până când nu este alăptat în braţele mamei sale, aşa şi omul – începătorul pocăinţei caută alinare de la Mântuitorul şi Domnul nosrtu Iisus Hristos. Dar chinurile gândurilur rele nu ţin aşa de puţin că toţi sfinţii  au fost chinuiţi de gănduri până ce au ajuns la nebunia pentru înfrunta toate patimile de dragul lui Hristos, adică râvnitori şi ostaşi a lui Hristos.            

      Gândurile rele vin de la diavol, adică neghina care este aruncată în pământul cu roada lui Dumnezeu (în mintea omului). Diavolul ne seamănă neghină pentru ca să ne învingă, să fim stăpânit de el şi intrarea spre. Intrarea spre inimă spre templul  Duhului Sfânt sunt cele cinci simţuri, dar cum Sf. Grigorie Palama ne învaţă să punem fortăreaţă(adică să priveghem) la toate simţurile adică să postim cu măsură şi în rugăciune să sporim nenâncetat (1Tes. 5, 17) pentrun a nu putea diavolul să intre prin cele cinci simţuri cu neghina ce este „imaginaţia”...   „Dar dacă gândurile persistă, noi trebuie să rezol-văm prin invocarea numelui Hristos şi prin a înfrunta acele gânduri cu mânie” ²⁵ cu irascibilitatea care Dumnezeu ne-a înzestrat pentru a alunga gândurile rele şi a ne împotrivi diavolului. Pentru a învinge gândurile rele trebuie să vedem de patimile ce ne stăpânesc, pentru aceasta trebuie să alerăm cu smerenie la duhovnicul sau psihiatrul Biserici lui Hristos.

Dacă vom lăsa aşa atunci vine disperarea să ne stăpânească, chinurile iadului simţim în noi, suntem pe prima treaptă a deznădejdi, pentru a învinge trebuie să ne armăm cu smerenie, cu învinuirea de sine, dar pentru a învăţa ce este smerenia, „smerenia este mărgăritarul tuturor virtuţilor”, stareţul Ilie Cleopa predica: ce virtute ascunsă are Maica Domnului: dreptatea, frica de Dumnezeu sau smerenia prin care s-a făcut roabă pentru a întrupa pe Domnul Iisus Hristos.

Smerenia e greu de căpătat pentru un om disperat, descurajat că „omul cade în înşelare fie din lipsa de experienţă, fie din mândrie. Şi dacă s-a întâmplat din lipsa de experienţă, Domnul în va vindeca degrabă, iar dacă din mândrie, atunci sufletul va suferi mult, până va învăţa smerenia şi atunci în va vindeca Dumnezeu” ²⁶ spune Sfântul  Siluan Antonitul că el însuşi  a învăţat smerenia toată viaţa lui şi înainte de moarte fraţii îl întrebau dacă a căpătat smerenia, dar el a zis că nu-o căpătase încă, ceea ce demonstra că are smerenie în el smerenie enigmatică.

Gândurile rele sau lupta nevăzută duce la „întristare, ruşinare şi remuşcare ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mei mare nefericire în viaţa aceasta”. ²⁷

Ruşinarea este recunoaşterea păcatelor şi fuga la duhovnic pentru a le mărturisi, pşentru a ne uşura sufletul că sufletul este este ca o desagă ce încape tot atâtea păcate câte fapte bune şi când ne este greu sau conştiinţa ne mustră chiar pe ultimile trepte ale conştiinţei omului este într-o stare de nelinişte totală şi o înfricoşată trăire, îşi pierde culorile din microcosmosul său şi trăieşte în întunericul din interiorul sufletului până când Mântuitorul ne salvează din ghiarele diavolului prin taina Sfintei Spovedani, tot trupul şi cu sufletul tremură de frica faţă de moartea veşnică şi frica de Dumnezeu în faţa preotului mărturisind toate păcatele din trecut cu lacrimi de pocăinţă, că pocăinţa spun Sfinţii Părinţi este o „călătorie în trecut pentru a vedea păcatele”.  

       Stareţul Ilie Cleopa ne spune : „când omul se află între frica de Dumnezeu şi frica de moarte este un început bun al credinciosului, că este la un început de cale” la fel cum se află zero între minus infinit şi plus infinit, aşa şi omul se află între rău şi bine, ci începe să aleagă ce va face, spre ce cale va merge spre rău sau spre bine . Frica aceasta provoacă o pocăinţă paradoxală că începe cu mustrarea conştiinţei ce duce la recunoaşterea păcatelor, apoi la o remuşcare totală şi începe a lăcrima, curgerea lacrimilor este al II-lea botez sau înalbirea hainei Dumnezeieşti. Omul simte mai apoi o stare de împă- care a conştiinţei şi a sufletului, dacă mai înainte a fost la spovedanie şi regretă pentru toate păcatele ce le-a făcut împotriva lui Dumnezeu.

Bibliografia selectivă:

       1.      Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Ghidul creşinului ortodox de azi, ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.99

       2.      Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, ed.IBMBOR, Bucureşti, 1992, p.283

       3.      http://www.rugulaprins.go.ro/rugăciunealuiIisus/Isihasmul_cale_de_îndumnezeire_a_omului.html

       4.      Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.8

       5.     http://www.rugulaprins.go.ro/rugăciunealuiIisus/Isihasmul_cale_de_îndumnezeire_a_omului.html

       6.     Vestitorul Ortodoxiei an.5 nr.103, Сel mai mare teolog ortodox din secolul 20, p.4 

       7.     Comori Duhovniceşti din sfântul munte Athos, Culese din scrisorile şi omiliile avvei Efrem, ed.Bunavestire, Bacău, 2001, p.23).

       8.      http://www.ierodiaconvisarion.ro/Predicaladuminicaa3adupărusalii.html

       9.     Comori Duhovniceşti din sfântul munte Athos, Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, ed.Bunavestire, Bacău, 2001, p.21-22

     10.     Orthodoxia an.1, februarie, 2002, nr.2, p.1

     11.     Orthodoxia an.2, februarie, 2002, nr.8,Sfântul Siluan Anthonitul,Plângerea lui Adam p.3.

     12.     Ibidem.

     13.     Ibidem.

     14.     Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, Cap.Învăţătura despre Dumnezeu, p.62-64

     15.     Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p.7-8                   

     16.     Pr. Dumitru Fecioru, Sfântul Ioan Gură de Aur-Omilii la Facere I, P.S.B.21,ed.IBMBOR, Bucureşti, 1987, p.33

     17.     Psihoterapeutul Ortodox, Cap.Psihoterapia Ortodoxă, p.180

     18.     Orthodoxia, anul 1, februarie 2002, nr.2, Gândul la suicid sau la crucea părăsită, p.39

     19.     Op. cit., p.39

     20.     Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, Cap.Învăţătura despre Dumnezeu, p.63

     21.     http://www.ierodiaconvisarion.ro/Predicaladuminicaa3adupărusalii .html

     22.     Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.11                    

     23.     Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, Cap.Despre Conştiinţa morală,p.340

     24.     Orthodoxia an.1, martie-aprilie, 2002, nr. 3-4,Sfântul Siluan Anthonitul, Despre cugete şi înşelare, p.32

     25.     Comori Duhovniceşti din sfântul munte Athos, Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, ed.Bunavestire, Bacău, 2001, p.259

     26.     Orthodoxia an.1, martie-aprilie, 2002, nr. 3-4,Sfântul Siluan Anthonitul, Despre cugete şi înşelare, p.33

     27.      http://www.ierodiaconvisarion.ro/Predicaladuminicaa3adupărusalii.html