Ora de limba română

-

Nu m-am purtat oare serios?

Ora, de limba română, am fost curios;

Temperamentut să fie mai curajos,

Atunci când emoţia te dă jos.

Şi nimeni nu poate fără emoţie,

Anul întreg de studenţie;

Se poate de tămăduit emoţia,

Este timpul când înveţi academia...

E momentul vieţii de-a cunoaşte,

Alte cunoştinţe noi neaşteptate.

Judecător cu cunoştinţe drepte;

Una din învăţătură, sunt experimente...

Toate găndurile sunt noi;

Ăştia studenţi sunt vioi.

Timpul trece ca vântul,

Omul nu-şi poate îndeplini gândul.

Anume studenţia învaţă,

Raţionamentul după viaţă;

Emoţia se mai cunoaşte la faţă...

Temperamentul, cunoştinţe

                           îşi acumulează.

Este viaţa omului prea scurtă.

Îndeplineşte şi tu o trudă;

Nu o trudă începută şi grea,

Dar, o ideie nouă, cei vrea!

Rari oameni aşa fac

E ora când învăţ ,,să fac”

A începe cu un mic atac

Poate cineva pune aţa în ac?

Toată truda e cum să fac un pic

Ăla ac e foarte mic

La urechea lui, nu pui nimic?

Aşteaptă aţa să apară...

Învaţă pe urmă la vară!

Nu sta pe gânduri şi îndeplineşte

Viziunea imaginii, ce se iveşte

Ăla, gând-unic cu sentimente.

Ţara e mică şi nu-i unde lucra

A învăţa e toată truda ta

Rana este când nu ştii, nici un fleac

E viaţa trecătoare şi cândva,

                           se rupe aţa de la ac.

Suicidul

Lângă un copac secular

Un băiat singular

Mergea lin şi încetişor

Înadins se purta cu dor

N-avea nic-o speranţă

Ăla la dus într-o suferinţă

Purtarea de grijă a lui

Urmărea greşeala trupului

Răul departe îl ducea

Ăla nici gust de viaţă

                       nu-i dădea.

Ostaşul fara ordin

A fost un copil chinuit

Mai rar ştia de vorbit

Tacea şi nu vorbea

Şi mai des ascultare facea

Ascultarea o făcea de mic

Crescând  la înţelepciune

                               voinic

Ascultarea o făcea cu dragoste

Se ascunde în el un oşte

Mai învăţa bine şi rugăciunea

Ca să întărească înţelepciunea

Şi la Academie de teologie fusese

Pentru a cunoaşte sensul vieţii

A vieţii celei cereşti

Pentru a ştii, măi frate

                         cine eşti

Eşti un oşte iscusit

Că învingi gîndul nedorit

Din mintea omului

Pentru truda Domnului

Şi fusese chinuit de duhul curviei

Ce cazuse în lenevie

Lenevia în boală patologică

Ce sensul vieţi nu ave nici o logică

Şi se începu un razboi

Ce puterile mari nu împărţeau în doi

Ostaşul ştia cauza lui

Că e păcatul din persoana lui

La razboi era chemat

Şi arma în mana i-a dat

El nu se lupta nu împuşca

Dar ştia toată viclenia cea rea

Slujea în spioneria de elită

Că găsi repede greşiala lui

La alt conducator, cu tot păcat

                                      ca a lui…

Şi adversarul găsi acelaş viciu

Că ostaşul a reacţionat cu suspiciu

Şi a fost pedepsit conducătorul

Că oataşul s-a întors la Domnul

Şi toti uitră de ostaşut curajos

Că a adus mare folos

Adversarul gasi un nou erou

De ostaşul uitase dinou

Ţara se elibera de separatism

Ca eroi mulţi dupa război

Şi s-a scos ţara săracă din

Dar ostaşul a rămas fără ordin.

Testamentul

Să te întâmpene Domnul în calea ta,

Şi cu bucurie lăuntrică o vei arăta;

Turmei tale pe care o vei duce,

La izvorul din pădure, care curge.

Apă cristalină şi străvezie...

Să fie Pr. inima cu smerenie,

Că aşa se vindecă mândria;

Învăţând unul pe altul academia...

Şi să-ţi de-a Domnul copilaşi...

Cât mai veseli si fruntaşi,

Cum am fost studenţi cândva,

Nu-i nimic, viaţa-i aşa.

Dar, când eu voi murii,

Unul din copilaşi, va trăi

Vei pune numele Ioan

Pentru amintirea din an.

Şi cu copilul e ceva

Sa ştii că voi fi alaturea,

Ionuţ ce ai făcut;

Acela sunt eu, din trecut. 

Вечныи свет

Дарю тебе вечныи свет

Что бы жыл сто лет

А эть лет принесет тебе радость

Ты ечо не дед, а будешь уимь

Вечныи свет ты наидеш в внуки 

И забудеш о скорбь и разлуки

Внуки будут не грусть

Что будиш учить их о щясть

Щеасть это невиная душа

Котороя бороться за правша

Провша это спроведльвых

Что и есть и скорбь добрых

Пеатьдесят лет торшествует

А вишу шторами старасть дует

И щеасть и доброта и смиренья будет...

Для семия не наша отец

А в нашых претков юнец

Юность это щастье начало

Что продолжаль надежды мало

А когда умирает надежда последнья

Не горичись что это ныраствья

Это жэ волосы белеих 

А потому что Бог считает их

Счетах из первого героя

До самого последого боя

И награда Бог дает ему

Что несеот вечныи свет в уму

Даст Бог тебе токои дар

Што будешь блаженыи и стар

И вечныи свет будет творить

Новую жызнь дрого путь

Путь это вектор жизнь

Что опеать мне путь

Нет пусть дух твоим преображелъ

До самых старых лет

И поимеш дорогой отец

Что токои вечный свет.

Livada cimitirului

Mergeam, într-o livada verde

Cu gard frumos, cum se vede

Gardul îmrejurul e cu mahale

Ce mă îndreptam din vale.

Intrase'm şi'n mahala mea

Şi o poartă maluită avea;

Pe ea intrase'm incet pe ea

Şi un prun tânar rod avea.

Rupând o pruna de pe copac

Şi gustand rodul de veac

Se îmbrăcase culoarea caftanului

Se deschise calea spiţii neamului.

Văzând pomul rodit al tatălui

Mai apoi crucea neagră a bunelului

Şi un rand se lungea departe

Ca toate crucile erau înşirate.

Înşirate lângă alt rând alăturea

Celalt deacum e a mamei neam

Şi aşa era toată livada cu neam,

Că era îngrijită foarte rea.

Acea livadă era a veţii omului

Că era şi livadă şi cimitirul

Şi a întregului neam a Domnului

Cel ce ne mângâie cu Harul Lui.

Despre Rugăciune în General

Omul se naşte şi primeşte Sf. Taină a botezului în Biserica Apostolică şi se îmulţesc păcatele, apoi le mărturiseşte duhovnicului, iar duhovnicul i-a decizia, dacă n-a săvârşit un păcat strigător la cer, ci foloseşte cântarul de canoane a Sfinţilor Părinţi. Apoi primind Sf. Împărtăşanie, omul i-a legătura cu Fiinţa Divină, care este pentru creştini ortodocşi o mare onoare, când este împărtăşit cu Sf. Taine: trupul şi sângele Domnului, dar pentru a primi acestă onoare, duhovnicul care face o mare responsabilitate pentru a lecui pe creştin fiecare în partea lui, cu specificul lui deosebit.

Pentru această dezlegare de păcate sau patimi duhovnicul care este legătura directă a omului cu Dumnezeu cum azis Mântuitorul:”şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri ”^[1]. Această lege nouă dat de Mântuitorul Iisus Hristos este lege pastoral-misionară pentru fiecare creştin şi mai ales pentru slujitori sau preot a bisericii ortodoxe. Preotul  are misiunea de-a aduce veşti bune, ce este un înger întrupat, episcopi de-a sfinţi obştia sau eparhia sa, dar mai cu seamă sfinţire se face printr-un act liturgic, care este rugăciunea de obşte ce e Sf. Liturghie, sau mai simplu pentru fiecare creştin să ştie că rugăciunea particulară face un act sfinţitor care se adresează lui Dumnezeu cu căinţă şi inimă arzătoare şi zdrobită până la lacrimarea ochilor care este un act de curăţire a sufletului şi trupului şi se mai numeşte al doilea botez.

Aş face o paranteză pătrată, care aduc consimţământul personal pentru creştini ortodocşi:[Fraţilor, am ajuns la aşa timp că nu ştim a ne mai ruga cum ni se rugau strămoşi noştri, copii cum se nasc, ei ne mai salvează cu rugăciunile lor, dar noi am degradat foarte tare în privinţa – cum ne rugăm noi azi, am ajuns la aşa timp cu un termen aşa zisul – formalism, aduc la cunoştinţă ce e aceasta, în biserică când ne rugăm, nu ne rugăm din toată inima, către Domnul, nu cu mintea înălţată spre El, nu cu duhul străpuns de Harul Duhului Sfânt, dar cu mici rugăciuni de- a avea bani, a avea oaspeţi, a avea sanătate, a avea tot, dar raiul unde l-am piedut, dacă vrem tot ce e mai bun pe pământ, nu zicem Doamne, trimite-ne necaz azi pentru păcate săvârşite, trimite boală că am supărat pe un frate, dar dorim ce-i mai bun.] Dreptul Iov trăia bine, când a primit răul tot trăia bine ^[2].

Voi aduce la cunoştinţă ce este rugăciune în general, cum se săvârşeşte ea de fiecare creştin în parte, chiar şi pe slujitorii Bisericii Ortodoxe, voi face instrunctaj pentru a practica “rugăciunea tainică” a lui Iisus, că preotul este şi el monah, dar pe linia albă a duhovniciei, dar linia neagră, din care fac parte monahii cum ar fii inocii, ierodiaconi, ieromonahii, stareţii şi egumenii până la patriarhi. Aşadar, ce este rugăciunea? Aşa o întrebare catehetică:“Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu. Evagrie Monahul zice că:“rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. De aceea se cuvine că atunci cănd stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să găndească la El, ţinerea de minte (memoria), să uite de toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci “cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dînsul, cum ar sta cu un tată, alungănd orice gând pătimaş”. A cugeta la Dumnezeu, numai nu înseamnă rugăciune; că şi demoni cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă” ^[3].

Aşa am făcut cunoştinţă ce este rugăciunea din punct de vedere catehetic, mai repet că rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu, cam grea întrebare, dar mai simplu pentru creştini este că putem vorbi cu Dumnezeu, da întradevăr pudem vorbi cu Dumnezeu şi aceasta este rugăciunea, să nu căutăm stareţi răsturnând ţara, dar mai bine vorbind direct cu Dumnezeu; şi El ne va trimite pe stareţ, că el are experienţă mai mare decât orice preot, să nu căutăm care-i mai bun, că Dumnezeu e mai bun decăt toţi, dacă cerem şi ştim să cerem de la El cu inimă arzătoare şi vărsând lacrimi şi ploaia va veni în timpul secetei, da care varsă lacrimi de pocăinţă ştie a chema mila Domnului spre pământ şi acesta este un dar de la Dumnezeu, cel ce cere a primit acest dar poate fi un monah, sau preot şi chiar un creştin care practică “rugăciunea lui Iisus”.

Din punct de vedere liturgic rugăciunea în cult face parte: “cântarea religioasă, lecturile, predica şi mărturisirea de credinţă constituie formular verbal sau textul sfintelor slujbe, iar actele (mişcările liturgice) sânt partea ceremonială (externă), adică ritualul liturgic. Ele sunt semnele văzute ale cultului, care nu numai că exprimă credinţa noastră în Dumnezeu,...Textul în cult are o bogată şi înaltă semnificaţie spiritulă”^[4]. Rugăciunea liturgică învaţă pe credincioşi să se roage  dincolo de interesele proprii şi de cei prezenţi, să se roage pentru cei absenţi, pentru cei de departe, pentru toate lumea şi pentru unirea tuturor^[5]... Rugăciunea ortodoxă se adresează lui Iisus ca Mântuitor şi Răscumpărător a lumii, ca Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitor al al rugăciunilor noasre^[6].

“Omul e creat din trup, suflet şi duh”^[7] şi duhul multor oameni este pierdut, pentru că nu-l caută mereu în comuniunea bisericească care sunt: Sf. Taine Bisericeşti, cum am vorbit mai sus că rugăciunea este „încordarea minţii”^[8] spre Dumnezeu, dar şi demoni pot cugeta, corect şi ei pot a se ruga, numai că ei nu au aşa zis virtute “smerenia”, că fug de ea ca de trupul şi sângele Domnului acestă virtute, creştini trebuie să o capete numai decât, aşa că pentru a practica rugăciunea lui Iisus, mai întâi trebuie creat fundamentul, ca la orice casă sau cetate şi acest fundament, să fie virtuţiile cardinale care se găseşte Faţa frumosă a smereniei în ea, dar ea este în întregime şi la celelalte virtuţi cardinale, numai că este învăţătoare pentru dragostea perihoretică a Sfintei Treimii ce interscendează şi nădejdea şi credinţa.

Această virtute smerenia se găseşte mai mult la Sf. Taină a mărturisirii, când te spovedeşti de orice păcat săvârşit şi găseşti libertate de-a comunica cu duhovnicul, de parcă întradevăr ai avea un glas în legătura cu Dumnezeu zicând toate problemele care le ai faţă de El. Acest glas care ne-a instalat Dumnezeu în noi, este conştiinţa morală; ea ne ajută să ne mărtusim, ea ne zice cu glas încetişor şi lin ce îl supărăm mai tare pe Dumnezeu. Ce este conştiinţa morală? Aşa o întrebare delicată, ea:”este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glasul care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obărşie dumnezeiască” ^[9].

Conştiinţa ca să o cunoaştem mai bine, e momentul că omul când greşeşte, păcatul săvârşeşte, atunci glasul lui Dumnezeu se aude lin şi încet arătând greşeala care am săvârşit-o. Conştiinţa “ea domină toate actele vieţii sufleteşti. Ea raportează către eul nostru procesele fizice ale exercitaţiei nervoase şi le transformă în acte psihice, transformând actul mecanic al exercitaţiei în cel reflectat şi conştient al senzaţiei. Cum poate ajunge materia singură în stare de conştiinţă, cum se poate reflecte pe sine, iată marea problemă deschisă de actul conştiinţei. ,,Ea este şi rămâne cu desăvârşire şi penrtu totdeauna de neînţeles - aici zice marele fiziolog du Bois Reymond – că unui număr de atomi de carbon, hidrogen, oxigen etc. să nu-i fie indiferend faptul cum afost aşezaţi şi cum sau mişcat, sau cum se vor aşeza şi cum se vor mişca”. În niciun chip nu este de priceput cum din combinarea lor a început să nască coştiinţa. Ea nu este decât prefacerea de energie, fără a lăsa vreun rest, care să explice producerea conştiinţei.”^[10] După săvârşire păcatului eul nostru fizic este îngreuiat, străpuns de întuneric, chiar dacă nu-l luăm în seamă acest păcat în timp mai îndelungat, atomi de oxigen scad, iar cei de carbon şi hidrogen rămân. Aşa zis exercitaţie nervoasă se măreşte, se măreşte tensiunea arterială după săvârşirea păcatului, ce mulţi nu ştiu de unde se ridică tensiunea, energie omul are mai puţină, pentru a o căpăta la loc sau tensiunea să scadă, cea mai bună soluţie este Sf. Spovedanie, dar dacă nu găsim un preot, atunci e ajutătoare şi “rugăciunea lui Iisus”. Am ajuns iar la termenul de rugăciune, că aşa este circuitul energiei, sau atracţiunea corpului se mişcă în sensul spiralei spirituale: păcat – mărturisire – pocăinţă – împărtăşanie ş.t.a.m.d.

Aşadar cunoaştem ce e smerenie, ea se cunoaşte mai mult prin trăire şi nu prin cuvinte scrise; ce e conştiinţa morală, se revelează în mod spontan după fapta păcatului; ce este rugăciune în general, rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu^[11], e legătura omului cu Dumnezeu în plină deprindere spirituală, cu conştiinţă curată şi smerenie străpunsă în inima omului, acum să cunoaştem care este esenţa rugăciuni lui Iisus? “Esenţa rugăciunea este înălţarea duhovnicească a inimii către Dumnezeu. Mintea, închisă în inimă, rămâne în plinătatea conştiinţei faţă în faţă cu Dumnezeu, plin de adorare şi îşi varsă iubire înainte Lui. Aceasta este rugăciunea duhovnicescă şi aşa trebuie să fie orice rugăciune. Esenţa rugăciunii nu se află în vorbe, ci în adâncul minţii şi al inimii omului. De altfel toate rugăciunile Bisericii sunt astfel alcătuite, într-un sentiment adânc de iubire, încât atrage atenţia către Dumnezeu”^[12]. [Plinătatea conştiinţei faţă în faţă cu Dumnezeu aşa difiniţie mică], răspuns la întrebarea de mai sus. Altă întrebare fundamentală cum se poate căpăta rugăciunea tainică?

Această întrebare deacum este practica propriu zis pentru fiecare în parte şi o vom discuta  la alt capitol la metodele de practicare, iar acum vom lua cunoştinţă cu câteva sfaturi Spiritual Patristice începând de la Maica Domnului cum a fost învăţată în altar Sf. Arh. Gavriil şi alegând pe cei mai renumiţi isihaşti care au practicat “rugăciunea tainică”, da cei care au practicat rugăciunea lui Iisus se numesc isihaşti, “denumire vine de la cuvântul grecesc “ησυχίας” în pronunţie medievală şi modernă “isihia”, care înseamnă tăcere, linişte, concentrare interioară”^[13] sau cei singuratici în sânul naturi, sihaştri, care au primit “iarna cu blândeţe şi raiul cu bucurie”^[14].

Sfânta Tradiţie a naţiunilor ortodoxe se ţine minunea cum Maica Domnului a fost de mic copil dăruită la Biserică de părinţii ei Ioachim şi Ana, ea a fost educată în mod special de Sf. Arh. Gavriil, a fost învăţată de arhistrateg cum se roagă sf. îngeri pentru că va naşte pe Mântuitorul şi Domnul Iisus Hristos. Această rugăciune se numeşte tainică că o aflăm de ea mai mult în Sf. Tradiţie, ea este o practică vie a Bisericii Ortodoxe. După moartea Domnului şi înviere şi după înălţare la cer la Cincizecime Sf. Apostoli află şi ei de la Maica Domnului, mai găsit documentar găsim în epitola I - către Tesaloniceni a Sf. Ap. Pavel, unde zic: ”Rugaţi-vă neîncetat” ^[15]. Un studiu însemnat în pelerinul rus găsim:”rugăciunea este cea mai însemnată şi mai potrivită unealtă în viaţa fiecărui creştin. Rugăciunea alcătuieşte în sine atât prima treaptă, cât şi cununa unei vieţi petrecute în duhul evlaviei. Căci, în timp ce pentru alte fapte creştineşti sunt rânduite anumite ceasuri, zile şi luni, pentru rugăciune este potrivită orice vreme”^[16].

De aceea, toţi cei care au dobândit mântuirea pe calea vieţii lăuntrice, cum sunt sfinţii propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ca şi pustnicii şi sihastrii, şi chiar toţi creştinii cu frica lui Dumnezeu, au socotit adâncirea în cuvintele şi învăţăturile dumnezeieşti drept o îndeletnicire de mare trebuinţă^[17]. Să luăm mai întâi capitolul al şaselea din Evanghelia lui Matei şi citeşte acolo de la versetul al cincilea până la versetul al nouălea. Uite, aici se află pregătirea pentru rugăciune, care învaţă să începem rugăciunea nu pentru slava deşartă şi nu într-o lume zgomotoasă, ci într-un loc singuratic şi liniştit. Ne mai învaţă apoi să ne rugăm nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru unirea cu Dumnezeu şi, prin urmare, să nu născocim multe cereri de prisos, care privesc feluritele nevoi ale vieţii, aşa cum fac păgânii.

Pe urmă citeşte mai departe, în acelaşi capitol, de la versetul al nouălea până la versetul al 14-lea. Aici este înfăţişat veşmântul rugăciunii, adică ni se arată ce cuvinte trebuie să rostim atunci când ne rugăm. Aici sunt înmănuncheate într-un chip înţelept toate cele ce sunt de trebuinţă şi toate cele ce ni se cer pentru viaţa noastră. După aceasta mergi în prelungirea capitolului, citind versetele al 14-lea şi al 15-lea şi vei vedea condiţia pe care trebuie s-o păzim pentru ca rugăciunea să fie lucrătoare, căci dacă nu-i iertăm pe cei care ne fac rău, nici Domnul nu ne va ierta păcatele noastre. Trecând la capitolul al şaptelea, vei găsi, de la versetul al şaptelea la versetul al 12-lea, mijlocul care chezăşuieşte izbânda în rugăciune şi care ne dă o arvună în nădejdea ce-o avem, şi anume: să cerem, să căutăm, să batem. Această stăruitoare poruncă nu arată decât rostirea deasă a rugăciunii, iar această practică de căpetenie are drept ţintă nu numai folosirea rugăciunii în timpul tuturor îndeletnicirilor noastre, cu care trebuie să meargă mână în mână, ci chiar trebuinţa de a le depăşi în orice vreme.

Aceasta este însuşirea cea mai de seamă a rugăciunii... Ca pildă, vei vedea în capitolul al 14-lea al evanghelistului Marcu, de la versetul al 32-lea până la versetul al 40-lea, că însuşi Iisus Hristos a spus de mai multe ori aceleaşi cuvinte în timpul unei rugăciuni. Un exemplu asemănător, privitor la deasa rostire a rugăciunii, ne înfăţişează şi evanghelistul Luca în capitolul al 11-lea, până la versetul al 14-lea, unde e vorba de cererea stăruitoare făcută de un om nevoiaş la uşa prietenului său, ca şi acolo unde este vorba de cererea văduvei, săvârşită în faţa judecătorului nedrept, care i-a făcut dreptate din pricina rugăciunii ei stăruitoare^[18] şi care închipuieşte porunca lui Iisus Hristos care spune să ne rugăm pururea, în orice vreme şi în orice loc, fără să deznădăjduim, adică fără să ne lenevim. Se mai descoperă, în Evanghelia lui Ioan, învăţătura lăuntrică şi tainică, adică însuşi miezul rugăciunii inimii. Mai întâi, ea ni se pune la îndemână în înţeleaptă istorisire despre convorbirea lui Iisus Hristos cu Samariteanca, unde ni se dezvăluie închinarea lăuntrică făcută în duh şi în adevăr, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum voieşte Dumnezeu. Această închinare este întocmai rugăciunea neîncetată şi adevărată, care curge spre viaţa veşnică, asemenea unei ape vii^[19].

Mai departe, în capitolul al 15-lea, de la versetul al patrulea până la versetul al optulea, se zugrăvesc mai limpede puterea, înrâurirea şi trebuinţa rugăciunii lăuntrice, adică petrecerea sufletului în Hristos, într-o necurmată amintire de Dumnezeu, în sfârşit, citeşte în capitolul al 16-lea al aceluiaşi evanghelist, de la versetul al 23-lea până la versetul al 25-lea. Priveşte ce taină se descoperă aici! Vezi că rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos, sau aşa-numita rugăciune a lui Iisus, adică: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, repetată de multe ori şi des, are o foarte mare putere şi, cu multă uşurinţă, deschide şi luminează mintea şi inima. Asta se poate vedea fără nici o îndoială, dacă vom lua de pildă pe Sfinţii Apostoli, cărora, cu toate că nu au fost decât un singur an ucenicii Domnului Iisus şi cu toate că învăţaseră de la El rugăciunea domnească, adică „Tatăl nostru", pe care o cunoaştem de la ei, totuşi, către sfârşitul vieţii Lui pământeşti, Iisus Hristos le-a descoperit taina prin care le-a arătat cum să-şi împlinească lipsa, pentru ca rugăciunea lor să aibă o hotărâtă izbândă. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi", că „orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da"^[20]. Acest lucru s-a întâmplat cu ei întocmai, căci mai târziu, când Apostolii au învăţat să se roage în numele Domnului Iisus Hristos, câte fapte minunate au făcut ei atunci şi cât de mult s-au minunat ei înşişi!... Vezi acum ce unitate strânsă şi deplină este în învăţătura privitoare la rugăciune, aşa cum cu atâta înţelepciune este înfăţişa tă în sfânta Evanghelie? Dar dacă, după toate locurile citate, vei trece la citirea epistolelor apostolice, vei găsi de asemenea şi acolo o învăţătură despre rugăciune, ce se desfăşoară în chip curgător.

       Astfel, în Faptele Apostolilor este descrisă partea practică, adică încordarea stăruitoare şi necontenită în rugăciune a primilor creştini, care au fost luminaţi de credinţa în lisus Hristos^[21]. Se vorbeşte despre roadele sau urmările acestei neîncetate petreceri în rugăciune, adică despre revărsarea Sfântului Duh, dimpreună cu darurile Lui, asupra celor ce se roagă. Ceva asemănător vei găsi şi în capitolul al 16-lea, versetele 25 şi 26. Apoi urmăreşte, rând pe rând, epistolele apostolilor şi vei vedea: câte de trebuincioasă rugăciunea în toate întâmplările din viaţa unui om^[22] cum ne ajută Duhul Sfânt să ne rugăm^[23] cum trebuie să ne rugăm totdeauna în Duhul^[24] cât de trebuincioasă este liniştea sau pacea lăuntrică în timpul rugăciunii^[25] cât de necesar este să ne rugăm neîncetat^[26] şi, în sfârşit, vom înţelege că trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi oamenii^[27].

  Adâncindu-ne un timp mai îndelungat şi cu mai multă luare-aminte, se pot dobândi multe alte descoperiri privitoare la cunoştinţele tainice, ascunse în cuvântul Domnului, care scapă unei citiri făcute în fugă şi rareori. Ai înţeles, din cele arătate de mine acum, cu câtă înţelepciune şi cu câtă orânduială, închegate într-o strânsă le gătură, descoperă Noul Testament al Domnului nostru lisus Hristos îndrumările Sale privitoare la rugăciune? Cât e de luminată şi de lină curgerea în care sunt puse textele în cele patru Evanghelii? Iată, de pildă: la Sfântul Matei găsim începutul şi păşirea în rugăciune, veşmântul, condiţiile şi celelalte. Mergând mai departe, la Sfântul Marcu găsim exemplele, la Sfântul Luca, pildele, iar la Sfântul Ioan, practica tainică săvârşită în rugăciunea lăuntrică, deşi toate acestea se găsesc, mai pe scurt sau mai pe larg, la toţi evangheliştii. în Faptele Sfinţilor Apostoli se zugrăvesc lucrarea şi urmările rugăciunii; în epistolele apostolilor, ca şi în Apocalipsă, multe însuşiri sunt strâns legate cu lucrarea rugăciunii!... Iată pentru ce eu mă mulţumesc numai cu Evanghelia în învăţătura tuturor căilor vieţii ce duc spre mântuirea sufletului^[28].

---

[1]  Mt. 16, 19; In. 20, 23

[2]  Iov. 2, 21 gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce-n matca mea; Domnul a dat, Domnul a luat; aşa I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvântat

[3]  Catehism, Editura institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Române, Buicureşti, 2000, p. 192

[4]  Arhim. Ermoghen Adam, Conspect la Liturgica Generală, Chişinău, 2002, p. 138.

[5]  Ibidem., p. 139.

[6]  Ibidem., p. 139.

[7]  Sfântul Teofan Zăvorâtul, Arta Rugăciuni, www.scribd.com, p. 1

[8]  Idem, Viaţa Lăuntrică, www.scribd.com, p. 1-???

[9]  Catehism, Editura institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Române, Buicureşti, 2000, p. 192

10  Prof. Dr. Ion Gheorghe Savin, Apararea credinţei – Tratat de Apologetică, editura Anastasia, 1996, p. 70.

¹¹  Părintele Arsenie Viliangofs, Ereziile Contemporane - o adevărată ameninţare, editura Envanghelismos, Bucureşti,  p. 137.

¹²  Sfântul Teofan Zăvorâtul, Arta Rugăciuni, www.scribd.com, p.10.

¹³  Pr. Prof. Dr. Vasile Răduca, Ghidul creştinului ortodox de azi, editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 99.

¹⁴  Arhim. Efrem Anthonitul, Comori Duhovniceşti din Sfântul Munte Athos , editura BUNAVESTIRE, 2009, p. 99-???

¹⁵  I Tes. 5, 17.

¹⁶  Arhim. Paulin Lecca, Pelerinul Rus, editura Sofia, Bucureşti 2002, p. 158.

¹⁷  Ibidem., p. 159.

¹⁸  Lc. 18, 1-14

¹⁹  In.? ,4-14

²⁰  In. 16, 24 şi 23

²¹  F.a. 4, 31

²²  Iac.  5, 13-16

²³  Iuda. 1, 20; Rom. 8, 26

²⁴  Efes. 6, 18

²⁵  Filip. 4, 6-8

²⁶  I Tes. 5, 17

²⁷  I Tim. 2, 1-5

²⁸  Arhim. Paulin Lecca, Pelerinul Rus, editura Sofia, Bucureşti 2002, p. 159-163.www.slideshare.com