Despre Rugăciune în General
Omul se naşte şi primeşte Sf.
Taină a botezului în Biserica Apostolică şi se îmulţesc păcatele, apoi le
mărturiseşte duhovnicului, iar duhovnicul i-a decizia, dacă n-a săvârşit un
păcat strigător la cer, ci foloseşte cântarul de canoane a Sfinţilor Părinţi.
Apoi primind Sf. Împărtăşanie, omul i-a legătura cu Fiinţa Divină, care este
pentru creştini ortodocşi o mare onoare, când este împărtăşit cu Sf. Taine:
trupul şi sângele Domnului, dar pentru a primi acestă onoare, duhovnicul care
face o mare responsabilitate pentru a lecui pe creştin fiecare în partea lui,
cu specificul lui deosebit.
Pentru această dezlegare de
păcate sau patimi duhovnicul care este legătura directă a omului cu Dumnezeu
cum azis Mântuitorul:”şi orice vei lega pe pământ va fi
legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri ”[1]. Această lege nouă dat de
Mântuitorul Iisus Hristos este lege pastoral-misionară pentru fiecare creştin
şi mai ales pentru slujitori sau preot a bisericii ortodoxe. Preotul are misiunea de-a aduce veşti bune, ce este
un înger întrupat, episcopi de-a sfinţi obştia sau eparhia sa, dar mai cu seamă
sfinţire se face printr-un act liturgic, care este rugăciunea de obşte ce e Sf.
Liturghie, sau mai simplu pentru fiecare creştin să ştie că rugăciunea
particulară face un act sfinţitor care se adresează lui Dumnezeu cu căinţă şi
inimă arzătoare şi zdrobită până la lacrimarea ochilor care este un act de
curăţire a sufletului şi trupului şi se mai numeşte al doilea botez.
Aş face o paranteză pătrată,
care aduc consimţământul personal pentru creştini ortodocşi:[Fraţilor, am ajuns la aşa timp că nu ştim a ne mai ruga cum ni se rugau
strămoşi noştri, copii cum se nasc, ei ne mai salvează cu rugăciunile lor, dar
noi am degradat foarte tare în privinţa – cum ne rugăm noi azi, am ajuns la aşa
timp cu un termen aşa zisul – formalism, aduc la cunoştinţă ce e
aceasta, în biserică când ne rugăm, nu ne rugăm din toată inima, către Domnul,
nu cu mintea înălţată spre El, nu cu duhul străpuns de Harul Duhului Sfânt, dar
cu mici rugăciuni de- a avea bani, a avea oaspeţi, a avea sanătate, a avea tot,
dar raiul unde l-am piedut, dacă vrem tot ce e mai bun pe pământ, nu zicem
Doamne, trimite-ne necaz azi pentru păcate săvârşite, trimite boală că am
supărat pe un frate, dar dorim ce-i mai bun.] Dreptul Iov trăia bine, când a primit răul tot
trăia bine [2].
Voi aduce la cunoştinţă ce
este rugăciune în general, cum se săvârşeşte ea de fiecare creştin în parte,
chiar şi pe slujitorii Bisericii Ortodoxe, voi face instrunctaj pentru a
practica “rugăciunea tainică” a lui Iisus, că preotul este şi el monah, dar pe linia albă a
duhovniciei, dar linia neagră, din care fac parte monahii cum ar fii inocii,
ierodiaconi, ieromonahii, stareţii şi egumenii până la patriarhi. Aşadar, ce
este rugăciunea? Aşa o întrebare catehetică:“Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre
către Dumnezeu. Evagrie Monahul zice că:“rugăciunea este vorbirea
minţii cu Dumnezeu”. De aceea se cuvine că atunci cănd stăm de vorbă
cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru
orice grijă şi să îndreptăm puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică,
cugetul să găndească la El, ţinerea de minte (memoria), să uite de toate cele
pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci “cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de
vorbă cu Dînsul, cum ar sta cu un tată, alungănd orice gând pătimaş”. A cugeta
la Dumnezeu, numai nu înseamnă rugăciune; că şi demoni cugetă la Dumnezeu, dar
de rugat nu se roagă” [3].
Aşa am făcut cunoştinţă ce
este rugăciunea din punct de vedere catehetic, mai repet că rugăciunea este
înălţarea minţii spre Dumnezeu, cam grea întrebare, dar mai simplu pentru
creştini este că putem vorbi cu Dumnezeu, da întradevăr pudem vorbi cu Dumnezeu
şi aceasta este rugăciunea, să nu căutăm stareţi răsturnând ţara, dar mai bine
vorbind direct cu Dumnezeu; şi El ne va trimite pe stareţ, că el are experienţă
mai mare decât orice preot, să nu căutăm care-i mai bun, că Dumnezeu e mai bun
decăt toţi, dacă cerem şi ştim să cerem de la El cu inimă arzătoare şi vărsând
lacrimi şi ploaia va veni în timpul secetei, da care varsă lacrimi de pocăinţă
ştie a chema mila Domnului spre pământ şi acesta este un dar de la Dumnezeu,
cel ce cere a primit acest dar poate fi un monah, sau preot şi chiar un creştin
care practică “rugăciunea lui Iisus”.
Din punct de vedere liturgic
rugăciunea în cult face parte: “cântarea religioasă,
lecturile, predica şi mărturisirea de credinţă constituie formular verbal sau
textul sfintelor slujbe, iar actele (mişcările liturgice) sânt partea
ceremonială (externă), adică ritualul liturgic. Ele sunt semnele văzute ale
cultului, care nu numai că exprimă credinţa noastră în Dumnezeu,...Textul în
cult are o bogată şi înaltă semnificaţie spiritulă”[4]. Rugăciunea liturgică învaţă pe credincioşi să se
roage dincolo de interesele proprii şi
de cei prezenţi, să se roage pentru cei absenţi, pentru cei de departe, pentru
toate lumea şi pentru unirea tuturor[5]... Rugăciunea ortodoxă se adresează lui Iisus ca
Mântuitor şi Răscumpărător a lumii, ca Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitor al al
rugăciunilor noasre[6].
“Omul e creat din trup, suflet şi duh”[7] şi duhul multor oameni este
pierdut, pentru că nu-l caută mereu în comuniunea bisericească care sunt: Sf.
Taine Bisericeşti, cum am vorbit mai sus că rugăciunea este „încordarea minţii”[8] spre Dumnezeu, dar şi demoni pot cugeta, corect
şi ei pot a se ruga, numai că ei nu au aşa zis virtute “smerenia”, că fug de ea ca de trupul
şi sângele Domnului acestă virtute, creştini trebuie să o capete numai decât,
aşa că pentru a practica rugăciunea lui Iisus, mai întâi trebuie creat
fundamentul, ca la orice casă sau cetate şi acest fundament, să fie virtuţiile
cardinale care se găseşte Faţa frumosă a smereniei în ea, dar ea este în
întregime şi la celelalte virtuţi cardinale, numai că este învăţătoare pentru
dragostea perihoretică a Sfintei Treimii ce interscendează şi nădejdea şi
credinţa.
Această virtute smerenia se
găseşte mai mult la Sf. Taină a mărturisirii, când te spovedeşti de orice păcat
săvârşit şi găseşti libertate de-a comunica cu duhovnicul, de parcă întradevăr
ai avea un glas în legătura cu Dumnezeu zicând toate problemele care le ai faţă
de El. Acest glas care ne-a instalat Dumnezeu în noi, este conştiinţa morală;
ea ne ajută să ne mărtusim, ea ne zice cu glas încetişor şi lin ce îl supărăm
mai tare pe Dumnezeu. Ce este conştiinţa morală? Aşa o întrebare delicată, ea:”este glasul lui Dumnezeu în sufletul
credinciosului, glasul care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul
acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a
născut deodată cu omul. Ea este de obărşie dumnezeiască” [9].
Conştiinţa ca să o cunoaştem
mai bine, e momentul că omul când greşeşte, păcatul săvârşeşte, atunci glasul
lui Dumnezeu se aude lin şi încet arătând greşeala care am săvârşit-o.
Conştiinţa “ea domină toate actele vieţii sufleteşti. Ea
raportează către eul nostru procesele fizice ale exercitaţiei nervoase şi le
transformă în acte psihice, transformând actul mecanic al exercitaţiei în cel
reflectat şi conştient al senzaţiei. Cum poate ajunge materia singură în stare
de conştiinţă, cum se poate reflecte pe sine, iată marea problemă deschisă de
actul conştiinţei. ,,Ea este şi rămâne cu desăvârşire şi penrtu totdeauna de
neînţeles - aici zice marele fiziolog du Bois Reymond – că unui număr de atomi
de carbon, hidrogen, oxigen etc. să nu-i fie indiferend faptul cum afost
aşezaţi şi cum sau mişcat, sau cum se vor aşeza şi cum se vor mişca”. În niciun
chip nu este de priceput cum din combinarea lor a început să nască coştiinţa. Ea
nu este decât prefacerea de energie, fără a lăsa vreun rest, care să explice
producerea conştiinţei.”[10] După săvârşire păcatului eul nostru fizic este
îngreuiat, străpuns de întuneric, chiar dacă nu-l luăm în seamă acest păcat în
timp mai îndelungat, atomi de oxigen scad, iar cei de carbon şi hidrogen rămân.
Aşa zis exercitaţie nervoasă se măreşte, se măreşte tensiunea arterială după
săvârşirea păcatului, ce mulţi nu ştiu de unde se ridică tensiunea, energie
omul are mai puţină, pentru a o căpăta la loc sau tensiunea să scadă, cea mai
bună soluţie este Sf. Spovedanie, dar dacă nu găsim un preot, atunci e
ajutătoare şi “rugăciunea lui Iisus”. Am ajuns iar la termenul de rugăciune, că aşa
este circuitul energiei, sau atracţiunea corpului se mişcă în sensul spiralei
spirituale: păcat – mărturisire – pocăinţă – împărtăşanie ş.t.a.m.d.
Aşadar cunoaştem ce e
smerenie, ea se cunoaşte mai mult prin trăire şi nu prin cuvinte scrise; ce e
conştiinţa morală, se revelează în mod spontan după fapta păcatului; ce este
rugăciune în general, rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu[11], e legătura omului cu Dumnezeu în plină
deprindere spirituală, cu conştiinţă curată şi smerenie străpunsă în inima
omului, acum să cunoaştem care este esenţa rugăciuni lui Iisus? “Esenţa rugăciunea este înălţarea duhovnicească a inimii către Dumnezeu.
Mintea, închisă în inimă, rămâne în plinătatea conştiinţei faţă în faţă cu
Dumnezeu, plin de adorare şi îşi varsă iubire înainte Lui. Aceasta este
rugăciunea duhovnicescă şi aşa trebuie să fie orice rugăciune. Esenţa
rugăciunii nu se află în vorbe, ci în adâncul minţii şi al inimii omului. De
altfel toate rugăciunile Bisericii sunt astfel alcătuite, într-un sentiment
adânc de iubire, încât atrage atenţia către Dumnezeu”[12]. [Plinătatea conştiinţei faţă în faţă cu
Dumnezeu aşa difiniţie mică], răspuns la întrebarea de mai sus. Altă
întrebare fundamentală cum se poate căpăta rugăciunea tainică?
Această întrebare deacum este
practica propriu zis pentru fiecare în parte şi o vom discuta la alt capitol la metodele de practicare,
iar acum vom lua cunoştinţă cu câteva sfaturi Spiritual Patristice începând de
la Maica Domnului cum a fost învăţată în altar Sf. Arh. Gavriil şi alegând pe
cei mai renumiţi isihaşti care au practicat “rugăciunea tainică”, da cei care au practicat rugăciunea lui Iisus
se numesc isihaşti, “denumire vine de la cuvântul grecesc “ησυχίας” în pronunţie medievală şi modernă “isihia”, care înseamnă
tăcere, linişte, concentrare interioară”[13] sau cei singuratici în sânul naturi, sihaştri,
care au primit “iarna cu blândeţe şi raiul cu bucurie”[14].
Sfânta Tradiţie a naţiunilor
ortodoxe se ţine minunea cum Maica Domnului a fost de mic copil dăruită la
Biserică de părinţii ei Ioachim şi Ana, ea a fost educată în mod special de Sf.
Arh. Gavriil, a fost învăţată de arhistrateg cum se roagă sf. îngeri pentru că
va naşte pe Mântuitorul şi Domnul Iisus Hristos. Această rugăciune se numeşte
tainică că o aflăm de ea mai mult în Sf. Tradiţie, ea este o practică vie a
Bisericii Ortodoxe. După moartea Domnului şi înviere şi după înălţare la cer la
Cincizecime Sf. Apostoli află şi ei de la Maica Domnului, mai găsit documentar
găsim în epitola I - către Tesaloniceni a Sf. Ap. Pavel, unde zic: ”Rugaţi-vă
neîncetat” [15]. Un studiu însemnat în pelerinul rus găsim:”rugăciunea
este cea mai însemnată şi mai potrivită unealtă în viaţa fiecărui creştin.
Rugăciunea alcătuieşte în sine atât prima treaptă, cât şi cununa unei vieţi
petrecute în duhul evlaviei. Căci, în timp ce pentru alte fapte creştineşti
sunt rânduite anumite ceasuri, zile şi luni, pentru rugăciune este potrivită
orice vreme”[16].
De aceea, toţi cei care au dobândit mântuirea pe calea
vieţii lăuntrice, cum sunt sfinţii propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu,
ca şi pustnicii şi sihastrii, şi chiar toţi creştinii cu frica lui Dumnezeu, au
socotit adâncirea în cuvintele şi învăţăturile dumnezeieşti drept o
îndeletnicire de mare trebuinţă[17]. Să luăm mai întâi capitolul al şaselea din
Evanghelia lui Matei şi citeşte acolo de la versetul al cincilea până la
versetul al nouălea. Uite, aici se află pregătirea pentru rugăciune, care
învaţă să începem rugăciunea nu pentru slava deşartă şi nu într-o lume
zgomotoasă, ci într-un loc singuratic şi liniştit. Ne mai învaţă apoi să ne
rugăm nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru unirea cu Dumnezeu şi,
prin urmare, să nu născocim multe cereri de prisos, care privesc feluritele
nevoi ale vieţii, aşa cum fac păgânii.
Pe urmă citeşte mai departe,
în acelaşi capitol, de la versetul al nouălea până la versetul al 14-lea. Aici
este înfăţişat veşmântul rugăciunii, adică ni se arată ce cuvinte trebuie să
rostim atunci când ne rugăm. Aici sunt înmănuncheate într-un chip înţelept
toate cele ce sunt de trebuinţă şi toate cele ce ni se cer pentru viaţa
noastră. După aceasta mergi în prelungirea capitolului, citind versetele al
14-lea şi al 15-lea şi vei vedea condiţia pe care trebuie s-o păzim pentru ca
rugăciunea să fie lucrătoare, căci dacă nu-i iertăm pe cei care ne fac rău,
nici Domnul nu ne va ierta păcatele noastre. Trecând la capitolul al şaptelea,
vei găsi, de la versetul al şaptelea la versetul al 12-lea, mijlocul care
chezăşuieşte izbânda în rugăciune şi care ne dă o arvună în nădejdea ce-o avem,
şi anume: să cerem, să căutăm, să batem. Această
stăruitoare poruncă nu arată decât rostirea deasă a rugăciunii, iar această
practică de căpetenie are drept ţintă nu numai folosirea rugăciunii în timpul
tuturor îndeletnicirilor noastre, cu care trebuie să meargă mână în mână, ci
chiar trebuinţa de a le depăşi în orice vreme.
Aceasta este însuşirea cea mai
de seamă a rugăciunii... Ca pildă, vei vedea în capitolul al 14-lea al
evanghelistului Marcu, de la versetul al 32-lea până la versetul al 40-lea, că
însuşi Iisus Hristos a spus de mai multe ori aceleaşi cuvinte în timpul unei
rugăciuni. Un exemplu asemănător, privitor la deasa rostire a rugăciunii, ne
înfăţişează şi evanghelistul Luca în capitolul al 11-lea, până la versetul al
14-lea, unde e vorba de cererea stăruitoare făcută de un om nevoiaş la uşa
prietenului său, ca şi acolo unde este vorba de cererea văduvei, săvârşită în
faţa judecătorului nedrept, care i-a făcut dreptate din pricina rugăciunii ei
stăruitoare[18] şi care închipuieşte porunca lui Iisus Hristos care spune să ne rugăm
pururea, în orice vreme şi în orice loc, fără să deznădăjduim, adică fără să ne
lenevim. Se mai descoperă, în Evanghelia lui Ioan, învăţătura lăuntrică şi
tainică, adică însuşi miezul rugăciunii inimii. Mai întâi, ea ni se pune la
îndemână în înţeleaptă istorisire despre convorbirea lui Iisus Hristos cu
Samariteanca, unde ni se dezvăluie închinarea lăuntrică făcută în duh şi în
adevăr, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum voieşte Dumnezeu. Această închinare este
întocmai rugăciunea neîncetată şi adevărată, care curge spre viaţa veşnică, asemenea
unei ape vii[19].
Mai departe, în capitolul al
15-lea, de la versetul al patrulea până la versetul al optulea, se zugrăvesc
mai limpede puterea, înrâurirea şi trebuinţa rugăciunii lăuntrice, adică
petrecerea sufletului în Hristos, într-o necurmată amintire de Dumnezeu, în
sfârşit, citeşte în capitolul al 16-lea al aceluiaşi evanghelist, de la
versetul al 23-lea până la versetul al 25-lea. Priveşte ce taină se descoperă
aici! Vezi că rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos, sau aşa-numita
rugăciune a lui Iisus, adică: Doamne
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, repetată de multe ori şi des, are o foarte
mare putere şi, cu multă uşurinţă, deschide şi luminează mintea şi inima. Asta
se poate vedea fără nici o îndoială, dacă vom lua de pildă pe Sfinţii Apostoli,
cărora, cu toate că nu au fost decât un singur an ucenicii Domnului Iisus şi cu
toate că învăţaseră de la El rugăciunea domnească, adică „Tatăl nostru",
pe care o cunoaştem de la ei, totuşi, către sfârşitul vieţii Lui pământeşti,
Iisus Hristos le-a descoperit taina prin care le-a arătat cum să-şi împlinească
lipsa, pentru ca rugăciunea lor să aibă o hotărâtă izbândă. El le-a spus: „Până
acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi", că „orice
veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da"[20]. Acest lucru s-a întâmplat cu ei întocmai, căci
mai târziu, când Apostolii au învăţat să se roage în numele Domnului Iisus
Hristos, câte fapte minunate au făcut ei atunci şi cât de mult s-au minunat ei
înşişi!... Vezi acum ce unitate strânsă şi deplină este în învăţătura
privitoare la rugăciune, aşa cum cu atâta înţelepciune este înfăţişa tă în
sfânta Evanghelie? Dar dacă, după toate locurile citate, vei trece la citirea
epistolelor apostolice, vei găsi de asemenea şi acolo o învăţătură despre
rugăciune, ce se desfăşoară în chip curgător.
Astfel, în Faptele Apostolilor
este descrisă partea practică, adică încordarea stăruitoare şi necontenită în
rugăciune a primilor creştini, care au fost luminaţi de credinţa în lisus
Hristos[21]. Se vorbeşte despre roadele sau urmările
acestei neîncetate petreceri în rugăciune, adică despre revărsarea Sfântului
Duh, dimpreună cu darurile Lui, asupra celor ce se roagă. Ceva asemănător vei
găsi şi în capitolul al 16-lea, versetele 25 şi 26. Apoi urmăreşte, rând pe
rând, epistolele apostolilor şi vei vedea: câte de trebuincioasă rugăciunea în
toate întâmplările din viaţa unui om[22] cum ne ajută Duhul Sfânt să ne rugăm[23] cum trebuie să ne rugăm totdeauna în Duhul[24] cât de trebuincioasă este liniştea sau pacea lăuntrică în timpul rugăciunii[25] cât de necesar este să ne rugăm neîncetat[26] şi, în sfârşit, vom înţelege că trebuie să ne
rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi oamenii[27].
Adâncindu-ne
un timp mai îndelungat şi cu mai multă luare-aminte, se pot dobândi multe alte
descoperiri privitoare la cunoştinţele tainice, ascunse în cuvântul Domnului,
care scapă unei citiri făcute în fugă şi rareori. Ai înţeles, din cele arătate
de mine acum, cu câtă înţelepciune şi cu câtă orânduială, închegate într-o
strânsă le gătură, descoperă Noul Testament al Domnului nostru lisus Hristos
îndrumările Sale privitoare la rugăciune? Cât e de luminată şi de lină curgerea
în care sunt puse textele în cele patru Evanghelii? Iată, de pildă: la Sfântul
Matei găsim începutul şi păşirea în rugăciune, veşmântul, condiţiile şi
celelalte. Mergând mai departe, la Sfântul Marcu găsim exemplele, la Sfântul
Luca, pildele, iar la Sfântul Ioan, practica tainică săvârşită în rugăciunea
lăuntrică, deşi toate acestea se găsesc, mai pe scurt sau mai pe larg, la toţi
evangheliştii. în Faptele Sfinţilor Apostoli se zugrăvesc lucrarea şi urmările
rugăciunii; în epistolele apostolilor, ca şi în Apocalipsă, multe însuşiri sunt
strâns legate cu lucrarea rugăciunii!... Iată pentru ce eu mă mulţumesc numai
cu Evanghelia în învăţătura tuturor căilor vieţii ce duc spre mântuirea
sufletului[28].
[2] Iov.
2, 21 gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce-n matca mea; Domnul a dat, Domnul a
luat; aşa I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvântat
10 Prof. Dr. Ion Gheorghe Savin, Apararea credinţei – Tratat de Apologetică,
editura Anastasia, 1996, p. 70.
11 Părintele
Arsenie Viliangofs, Ereziile Contemporane - o adevărată ameninţare, editura Envanghelismos, Bucureşti, p. 137.
12 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Arta Rugăciuni, www.scribd.com, p.10.
Комментариев нет:
Отправить комментарий