Scopul omului  de-a practica isihasmul

  Ce este ''isihasmul'' ?

Isihasmul reprezintă un aspect al spiritualităţii ortodoxe, apărut în spaţiul monahal. Denumirea vine de la cuvîtul grecesc hesichia (în pronunţie medievală şi modernă «isihia»), care înseamnă tăcere, linişte, concentrare interioară. Acest curent ascetic se numeşte aşa pentru că s-a distins prin practicarea rugăciunii în tăcere, spre liniştirea sufletului. Deşi are origini mai vechi, la anahoreţii din secolele al IV-lea-al V-lea, se considera ca isihasmul a fost întemeiat de sfinţii Ioan Sinaitul (secolul al VII-lea) şi Grigorie Sinaitul (secolele al VII-lea-al VIII-lea). Practica isihastă se va dezvolta în tot Răsăritul ortodox, cunoscând o înflorire deosebită la mănăstirile din Muntele Athos.¹

Practica isihastă se realiza astfel: călugării dedaţi  acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunele simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască cea necreată, pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, la schimbarea la faţă pe Muntele Taborului (Mt.17,1-8;Mc. 9, 2-9;Lc. 9, 28-36), spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu .

Această lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască. Isihastrii rosteau continuu aceasta scurta rugăciune:Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Doctrina aceasta a fost susţinută de Sf. Grigorie Palama, retras între 1318 şi 1326 în Muntele Athos, apoi între 1326 şi 1331, s-a retras într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia. El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energia şi puterea a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea.

Este deci deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor, căci «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (In.1, 18; 1In.4, 12) şi puterile-δυναμειζ sau energiile-ενερχια Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revărsa harul şi puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea până la «măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (Ef. 4, 13).           

 Aceste energii sau lucruri sânt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi prin lucrarea lor Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sf. Părinţi greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, Care rămâne în eternitate ascuns în esenţa Sa, cunoscută numai de Fiul şi Sf. Duhul.

«Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, spune Sf. Atanasie (†373), pentru ca noi să fim îndumnezeiţi » (Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., 25, 192 B).²  

Ø  Isihasmul – cale de îndumnezeire a omului

     

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi învederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu (Fc. 1, 26; 5, 1). În tradiţia Sfinţilor Părinţi, această asemănare înseamnă îndumnezeirea omului. De aceea , scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire. Sfântul Grigorie Palama spune că:”îndumnezeirea înseamnă vederea luminii necreate”. Atunci când persoana umană ajunge la vederea luminii necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire.

Vederea luminii necreate este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare şi comuniunea cu Dumnezeirea). Cunoaşterea lui Dumnezeu şi teologia nu roade ale raţiunii, ci o viaţă trăită dincolo de raţiune, ele depăşesc înţelegerea şi cunoaşterea umană. Nu există vreun capăt al îndumnezeirii, ci o progresie infintă. Singura metodă care duce la îndumnezeire şi la vederea luminii necreate este cea ascetică, care este după Hristos şi întru Hristos.³

Ascetica este deci acea parte a spiritualităţii care se ocupă cu regulile şi cu eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire, până la contemplaţie şi unirea cu Dumnezeu. Ascetica indică partea activă a vieţii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere nouă, silinţele ce se сer din partea noastră; iar unirea tainică cu Dumnezeu, dimpotrivă, indică aspectul suportării pasive a lucrării harului în noi, iniţiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie numai să le urmăm şi care nu-I aparţin decât Lui.⁴       

Vom analiza, pe scurt, doar câteva elemente ale acestei metode ascetice, care constituie ceea ce numim isihasm. Sfinţii Părinţi spun că există trei etape ale desăvârşirii duhovniceşti: curăţirea inimii, iluminarea minţii şi îndumnezeirea. Despătimirea sau curăţirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detaşarea persoanei umane de plăcere şi durere. Iluminarea minţii înseamnă atingerea rugăciunii neâncetate a minţii, prin care omul scapă de ignoranţă şi de uitare, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii şi eliberarea omului de imaginaţie.

Odată cu căderea omului, mintea sa s-a identificat şi s-a supus raţiunii şi patimilor. Aceste două centre de cunoaştere nu sunt identice, ci funcţionează în paralel. Identificare lor duce la întunecarea minţii şi la cădera omului.

Ele sunt despărţite cu ajutorul isihasmului, prin limitare temporară a simţurilor şi a raţiunii, prin folosirea rugăciunii neâncetate a minţii şi a inimii, prin coborârea minţii în inimă. În acest fel, după un timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana umană experiază isihia minţii, care înseamnă a trăi în cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana umană experiază isihia minţii, care înseamnă a trăi în Domnul. Aceasta înseamnă că mintea s-a curăţit de gânduri şi că nu are decât o singură activitate, cea a rugăciunii neâncetate. Isihia minţii este o predanie a Sfinţilor Părinţi şi mai este numită “cunoaşterea gândurilor” (când mintea omului devine mintea lui Hristos, ea se poate contempla pe sine!).⁵

Deci, ne-am informat ce este isihasmul sau teologia palamită, dar teologia palamită este o foarte bună formulă pentru a rezolva problema teologiei contemporane, ce reprezintă ea – democraţia omului pentru a inventa diferite culte sau secte şi care-l duce pe om la o confuzie conştientă, în acest secol al furtunei sectelor. Şi primul scop de-a practica isihasmul este:

          1. scăparea de patimile pe care-l duc om la disperare sau chiar la sinucidere.  

Pentru ca omul să nu ajungă la sinucidere, este dator de a nu încălca poruncile Bisericeşti, anume cea de-a fregventa “Biserica lui Hristos ce este loborator al învierii” spune Oliver Clement.⁶

Chiar dacă fregventează “Biserica lui Hristos”, dar nu ştie din dogme nimic, atunci trebuie să asculte din poveţe Patristice a Sfinţilor Părinţi, chiar una aleasă de a lui stareţul Efrem:«De ce eşti necăjit şi întristat păşind pe calea Domnului? Cei ce L-au uitat pe Domnul, care n-au nici o nădejde în izvorul cel veşnic şi de viaţă dătător al Domnului, ar trebui să se întristeze. Dar noi, cei care credem în Dumnezeul Сel viu şi ale căror nădejdi depind de El, ar trebui să ne bucurăm pentru faptul că avem un astfel de Părinte în ceruri, care ne iubeşte mai mult decât toţi taţii şi toate neamurile şi Care ne poartă o infinită grijă de a ne învrednici de El. Dar, spui tu, noi cădem în orice clipă.

 Dar noi ştim că firea noastră este luată din ţărână şi ea doreşte ceea ce este pământesc, căutând cele de jos, pentru că „mintea omului este aplecată spre cele rele încă din tinereţile sale” (Fac. 8, 21). Şi mai observăm înăuntrul nostru o lege care caută să ne subjuge voinţa noastră liberă, s-o domine să ne facă sclavi ai păcatului (Rom. 7, 23).

Oricum, în toate acestea, buna noasrtă intenţie triumfă. Dumnezeu ne-a dăruit arme duhovniceşti pentru a lupta contra oricărui atac demonic: stindardul plin de slavă al crucii nădejdii – nădejde vie în Сel ce a pus: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5) – nădejde în Hristos al nostru care S-a răstignit pe Cruce, iar toţi cei ce au ochii aţintiţi asupra Sa şi nădăjduesc în El, nu vor fi ruşinaţi. Prea Curatul sânge vărsat pe Cruce, a adus iertarea păcatelor omenirii şi a adus viaţă: „Fericit este сel ce nădăjduieşte în El” (Ps. 33, 8).

 Fă-ţi curaj, fiule; acest necaz al tău se va transforma în bucurie. Acest necaz îţi este de mare folos; el te acoperă ca şi cum ai fi înbrăcat într-o platoşă de oţel. Aşa încât înclinaţiile cele rele către lucrurile cele de jos să nu-ţi împrăştie mintea de la grija pentru cele cereşti şi pentru sufletul tău nemuritor. Tristeţea urmează după bucurie şi bucuria e după tristeţe, aşa precum noaptea urmează zilei.

Aceasta este calea pe care Părintele luminilor a aşternut-o dinaintea celor ce se vor mîntui.»⁷

 Ierodiaconul Visarion predică:«De aceea trebuie să cercetăm Scripturile pentru că cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de bolii şi mai ales de boala aceasta a îngrijorări pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti” ( )».⁸    

Stareţul Efrem din Sfântul Munte Athos zice:”patimile întregii noastre vieţii nu sunt vrednice, nu sunt comparate cu bunătăţile de negrăit pe care Dumnezeu le-a pregătit acelor

suflete celor ce şi duc crucea, fie că acesta vine de la diavol, de la alţi oameni sau de la propria noastră fire. Deoarece orce patimă sau neputinţă ne încearcă, atunci când luptăm cu ea, aceasta ne face vrednici de binecuvântare: „Fericit este omul care primeşte încercarea, pentru că stându-i împotrivă cu curaj, va primi cununa vieţii”.

Pentru acest motiv fiul meu, primeşte cu răbdare orce, căci o cunună invizibilă se ţese nevăzut pe creştetul fiecăruia dintre noi. Iarna este aspră, dar raiul este blând. Primeşte gerul încercărilor pentru ca picioarele tele să dănţuiască pline de bucurie în cer.⁹

Omul este disperat, atunci când sufletul său nu are unde se avânta. A avea libera vieţuire că „inima omului a fost creată pe măsura lui Hristos, o raclă atât de largă cât să încapă Dumnezeu în ea. De aceea aici jos nimic nu ne satură..., căci sufletul uman e însetat de infinit ... Orce lucru a fost creat cu scopul lui, iar dorinţa inimii pentru  a se avânta spre Hristos” ne spune Sf. Nicolae Cabasila(†după 1371)- “Viaţa în Hristos”.¹⁰

Omul pentru a se avânta spre infinitul lui Dumnezeu, trebuie să se elibereze de patimile pe cere îl stăpâneşte venite din partea trupului său şi sufletului său. Trupul a fost el mai întâi făcut de Dumnezeu, dar apoi sufletul a fost suflat de suflare de viaţă, de aceea Dumnezeu vrea viaţă nouă pătimaşilor şi nu moarte.

Adam când a fost izgonit din rai, plângea că „sufletul lui era chinuit de un gând: ”Am întristat pe Dumnezeu pe care îl iubeam”. Nu-i părea rău atât de Rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul că a pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiecare clipă şi nesăturat atrage sufletul spre Sine”.¹¹

Sfântul Siluan Anthonitul zice:” Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag, suspina după Dumnezeu şi grăia: ”Sufletul meu tânjea după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vessel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la  mine, dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, tulburând şi chinuind sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte…

După izgonirea din Rai Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orce suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:” Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea? De ce Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine? E multă vreme de când sufletul meu nu Te vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi”.¹²

Sfântul Siluan Anthonitul “când era pe ultima treaptă a deznădejdii(“Dumnezeu e cu neputinţă de înduplecat”) a trăit timp de o oră sentimental unei părăsiri totale de către Dumnezeu, fapt care i-a aruncat sufletul în întunericul unei spaime îngrozitoare”. De aceea cunoaşte starea lui Adam după izgonirea din Rai.¹³

    Care era starea omului în Rai, înainte de păcat? În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea consta în curăţia păstrată prin împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7).Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu.Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orce plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, der ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărerască, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate.

Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul devin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam şi Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau”(Fac. 2, 25).

Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erau îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcare poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii.

Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neastinsă a firii...

Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de anu muri, dar nu era starea de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.¹⁴ Omul a fost şi este obiect de cercetare al multor ştiinţe... În cunoaşterea adevărului  despre om, teologul, pe lângă rezultatele ştiinţelor naturale, utilizează cu deosebire Revelaţia lui Dumnezeu.

Fundamentându-se pe modul în care Dumnezeu S-a descoperit şi pe modul în care s-a înţeles această descoperire,umanismul creştin se fundamentează pe teologie, nu invers.

Sfinţii Părinţi au fost sensibili la modul în care se teologhisea, tocmai pentru faptul că numai o concepţie sănătoasă de Dumnezeu şi despre lucrarea Lui în lume putea asigura o înţelegere valabilă a omului şi a sensului vieţii acestuia.

Trebuie precizat că în centrul tradiţiei biblice stă problema omului. Mai precis : descrierea grijii pe care Dumnezeu a avut-o pentru neamul omenesc,pregătirea acestuia în vederea răscumpărării, faptul răscumpărării propriu-zise în Hristos şi împroprierea acestei răscumpărări de către fiecare om în parte.

 Sfinţii Părinţi au fost foarte preocupaţi de modul în care răscumpărarea naturii umane în Hristos trebuia să devină o certitudine în viaţa fiecărui om. De aceea în toate operele lor au tratat probleme antropologice,mai ales pe cele care se referă la legătura omului cu Dumnezeu şi cu semenii, cele care vizează comportamentul omului. ¹⁵

          Dar când omul a căzut în păcatul neascultări, a fost pedepsit cu moarte: „chiar de la început, i-a dat celui întâi-zidit această poruncă şi i-a zis: «Din tot pomul сel din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu măncaţi» (Fac. 2, 16-17) . Icoană a postului a fost spusă:   «Din acesta mănâncă !» şi: «Din aceasta nu mânca !». Adam trebuia să păzească porunca şi n-a făcut-o. A fost biruit de neînfrânarea pântecelui; n-a ascultat şi a fost osândit la moarte” , zice Sf. Ioan Gură de Aur. ¹⁶ Însă cu moarte trupească a fost pedepsit, dar nu a pierdut totul cu ce L-a înzestrat Dumnezeu; şi oameni care au trăit până la Învierea lui Hristos, toţi se duceau în iad, Hristos care este „Răscumpărătorul omenirii” , nu numai Răscumpărătorul şi Salvatorul nostrul pentru a câştiga vieţa de vecii. Mai sus cum am prezentat că omul este înpodobit cu „inimă curată, minte sănătoasă şi voinţă liberă”.Inima care este centrul duhovnicesc al omului, altarul de lut, adică „inimă metafizică (duhovnicească) şi inima trupească , înăuntrul căreia are loc comuniunea şi unirea cu Dumnezeu”.¹⁷          

Pentru a ajunge la comuniune şi unire cu Dumnezeu, omul trebuie să aibă credinţă şi nădejde pentru a căpăta a III-a virtute teologică; dragostea care este virtutea ce ne aşteaptă în viaţa de vecii sau dacă ne silim înbrăţişăm şi în viaţa aceasta, dar dacă nu avem aceste trei virtuţi atunci ne aşteaptă chinurile iadului. Starea omului cu inima trupească fără de cea metafizică, mai bine zis omul nebotezat cu prima taină a Bisericii lui Hristos; este o inimă nesănătoasă, pătimaşă ce şi mintea o întunică moştenit de la păcatul strămoşesc şi păcatele personale.  

Vom analiza starea omului nebotezat (ateu) în paralel cu starea unui om pătimaş (credincios), care este stăpânit de orgoliu, în comparaţie este aceiaşi stare, numai că nu are taina botezului în viaţa lui spirituală pentru a învinge orgoliu.

De şi orgoliu acelui ateu este fără credinţă într-o putere supremă, adică Dumnezeu şi atunci când în lâuntrul ateului explodează orgoliu, ce începe omul să păşească o scară a dez-  

 nădejdii „pierde idealul vieţii: bani, satisfacţia, iubirea, prietenii, copii, femeia, sănătatea, cinstea, funcţia administrativă şi mulţi alţi idoli, căror se închină un suflet îndepărtat de Duhul lui Dumnezeu sau abia în drumul spre Dumnezeu”. ¹⁸

Dar acel credincios are mai multe şanse pentru a trăi. În primul rând este conştient ce este „sinucidere” este un păcat împotriva Creatorului şi „sărmanilor sinucigaşi ! Suferinţele voastre trec în eternitate”.¹⁹      

Aşa cum în cazul dreptului Iov din Vechiul Testament, numai că drteptul Iov este şi smerit faţă pentru tot cea pierdut, dar nu a pierdut sufletul său care era înzestrat cu multe virtuţi ce omul credincios trebuie să le capete prin „încercări şi deprinderi” duhovniceşti.²⁰                   

Starea ateului este deacum clară, spre sinucidere, dacă nu este salvat în chip minunat de îngeri lui Dumnezeu, iar starea omului credincios este deabea începutul unui iad trăit în interiorul sufletului. Mai întâi omul este mustrat de conştiinţa sa pentru a se pocăi în faţa lui Dumnezeu, dar omul orgolios nu se pocăieşte de la început când conştiinţa îl mustră şi stă cu mâinile în sân pentru că Dumnezeu este pentru răspunderea aceasta.

Da „Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate înplini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte toate păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grija şi împodebeşte câmpiile cu florii, cu cât mai mult va purta El grija pentru noi oameni? Noi care suntem zidiţi după „chipul şi asemănarea „(Fac. 1, 26) Sa”. ²¹

         Dar „slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, în lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei.        Iar această nestatornicie este vădită de uşurinţa cu care este atrasă de  plăcere şi se depărtează de durere. Ea nu are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge  de o vibratilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă, două dintre elementele esenţiale ale firii, îşi pierd orice putere. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate înprejurările, de toate impresiile. Ea nu mai stă tare în libertatea ei, a ajuns de o slăbiciune spirituală care poartă toate semnele stricăciunii; ea nu trădează nici decum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea”.²²                   

Desigur că şi omul ateu are conştiinţă morală,dar patimile care-l stăpânesc pe el,are mintea întunecată şi îndepărtată de Dumnezeu, dar unde s-ar afla mintea omului,Dumnezeu ne găseşte unde am fii noi şi pentru că „când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei”.²³     

Conştiinţa îl mustră pe om până când omul îşi recunoaşte vinovăţia sa, dar până îşi recunoaşte vinovăţia omul orgolios sau mândru, vin chinurile gândurilor sau ispitele care intră în minte şi golesc casa inimii, dar omul îşi dă seama că ispite intră în minte că el priveghează, dar totuşi ispita de la diavol vine când noi nu ne dăm seama până când omul este stăpânit de patimii vătămătoare de suflet.

 Dar când omul se începe a pocăi, el deacum se luptă cu istita care este diavolul, iar omul mândru se lasă în voia „gândurilor rele care chinuie sufletul mândru şi până nu se va smeri (învinui) nu va cunoaşte liniştea de ele... strigă către Dumnezeu asemenea lui Adam: „Doamne, Creatorul şi Făcătorul meu, Tu vezi că sufletul meu e torturat de gânduri rele... Milueşte-mă ”. ²⁴

Atunci omul pătimaş chinuit de gândurile rele nu mai poate rezista în faţa patimilor şi orgoliu nu mai trăieşte în casa inimi lui, că începe să se pocăiască trăind în acelaşi timp iadul în interiorul sufletului său. Începe a vărsa lacrimi până nu găseşte liniştea, aşa cum un copil mic plânge până când nu este alăptat în braţele mamei sale, aşa şi omul – începătorul pocăinţei caută alinare de la Mântuitorul şi Domnul nosrtu Iisus Hristos. Dar chinurile gândurilur rele nu ţin aşa de puţin că toţi sfinţii  au fost chinuiţi de gănduri până ce au ajuns la nebunia pentru înfrunta toate patimile de dragul lui Hristos, adică râvnitori şi ostaşi a lui Hristos.            

      Gândurile rele vin de la diavol, adică neghina care este aruncată în pământul cu roada lui Dumnezeu (în mintea omului). Diavolul ne seamănă neghină pentru ca să ne învingă, să fim stăpânit de el şi intrarea spre. Intrarea spre inimă spre templul  Duhului Sfânt sunt cele cinci simţuri, dar cum Sf. Grigorie Palama ne învaţă să punem fortăreaţă(adică să priveghem) la toate simţurile adică să postim cu măsură şi în rugăciune să sporim nenâncetat (1Tes. 5, 17) pentrun a nu putea diavolul să intre prin cele cinci simţuri cu neghina ce este „imaginaţia”...   „Dar dacă gândurile persistă, noi trebuie să rezol-văm prin invocarea numelui Hristos şi prin a înfrunta acele gânduri cu mânie” ²⁵ cu irascibilitatea care Dumnezeu ne-a înzestrat pentru a alunga gândurile rele şi a ne împotrivi diavolului. Pentru a învinge gândurile rele trebuie să vedem de patimile ce ne stăpânesc, pentru aceasta trebuie să alerăm cu smerenie la duhovnicul sau psihiatrul Biserici lui Hristos.

Dacă vom lăsa aşa atunci vine disperarea să ne stăpânească, chinurile iadului simţim în noi, suntem pe prima treaptă a deznădejdi, pentru a învinge trebuie să ne armăm cu smerenie, cu învinuirea de sine, dar pentru a învăţa ce este smerenia, „smerenia este mărgăritarul tuturor virtuţilor”, stareţul Ilie Cleopa predica: ce virtute ascunsă are Maica Domnului: dreptatea, frica de Dumnezeu sau smerenia prin care s-a făcut roabă pentru a întrupa pe Domnul Iisus Hristos.

Smerenia e greu de căpătat pentru un om disperat, descurajat că „omul cade în înşelare fie din lipsa de experienţă, fie din mândrie. Şi dacă s-a întâmplat din lipsa de experienţă, Domnul în va vindeca degrabă, iar dacă din mândrie, atunci sufletul va suferi mult, până va învăţa smerenia şi atunci în va vindeca Dumnezeu” ²⁶ spune Sfântul  Siluan Antonitul că el însuşi  a învăţat smerenia toată viaţa lui şi înainte de moarte fraţii îl întrebau dacă a căpătat smerenia, dar el a zis că nu-o căpătase încă, ceea ce demonstra că are smerenie în el smerenie enigmatică.

Gândurile rele sau lupta nevăzută duce la „întristare, ruşinare şi remuşcare ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mei mare nefericire în viaţa aceasta”. ²⁷

Ruşinarea este recunoaşterea păcatelor şi fuga la duhovnic pentru a le mărturisi, pşentru a ne uşura sufletul că sufletul este este ca o desagă ce încape tot atâtea păcate câte fapte bune şi când ne este greu sau conştiinţa ne mustră chiar pe ultimile trepte ale conştiinţei omului este într-o stare de nelinişte totală şi o înfricoşată trăire, îşi pierde culorile din microcosmosul său şi trăieşte în întunericul din interiorul sufletului până când Mântuitorul ne salvează din ghiarele diavolului prin taina Sfintei Spovedani, tot trupul şi cu sufletul tremură de frica faţă de moartea veşnică şi frica de Dumnezeu în faţa preotului mărturisind toate păcatele din trecut cu lacrimi de pocăinţă, că pocăinţa spun Sfinţii Părinţi este o „călătorie în trecut pentru a vedea păcatele”.  

       Stareţul Ilie Cleopa ne spune : „când omul se află între frica de Dumnezeu şi frica de moarte este un început bun al credinciosului, că este la un început de cale” la fel cum se află zero între minus infinit şi plus infinit, aşa şi omul se află între rău şi bine, ci începe să aleagă ce va face, spre ce cale va merge spre rău sau spre bine . Frica aceasta provoacă o pocăinţă paradoxală că începe cu mustrarea conştiinţei ce duce la recunoaşterea păcatelor, apoi la o remuşcare totală şi începe a lăcrima, curgerea lacrimilor este al II-lea botez sau înalbirea hainei Dumnezeieşti. Omul simte mai apoi o stare de împă- care a conştiinţei şi a sufletului, dacă mai înainte a fost la spovedanie şi regretă pentru toate păcatele ce le-a făcut împotriva lui Dumnezeu.

Bibliografia selectivă:

       1.      Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Ghidul creşinului ortodox de azi, ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.99

       2.      Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, ed.IBMBOR, Bucureşti, 1992, p.283

       3.      http://www.rugulaprins.go.ro/rugăciunealuiIisus/Isihasmul_cale_de_îndumnezeire_a_omului.html

       4.      Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.8

       5.     http://www.rugulaprins.go.ro/rugăciunealuiIisus/Isihasmul_cale_de_îndumnezeire_a_omului.html

       6.     Vestitorul Ortodoxiei an.5 nr.103, Сel mai mare teolog ortodox din secolul 20, p.4 

       7.     Comori Duhovniceşti din sfântul munte Athos, Culese din scrisorile şi omiliile avvei Efrem, ed.Bunavestire, Bacău, 2001, p.23).

       8.      http://www.ierodiaconvisarion.ro/Predicaladuminicaa3adupărusalii.html

       9.     Comori Duhovniceşti din sfântul munte Athos, Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, ed.Bunavestire, Bacău, 2001, p.21-22

     10.     Orthodoxia an.1, februarie, 2002, nr.2, p.1

     11.     Orthodoxia an.2, februarie, 2002, nr.8,Sfântul Siluan Anthonitul,Plângerea lui Adam p.3.

     12.     Ibidem.

     13.     Ibidem.

     14.     Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, Cap.Învăţătura despre Dumnezeu, p.62-64

     15.     Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p.7-8                   

     16.     Pr. Dumitru Fecioru, Sfântul Ioan Gură de Aur-Omilii la Facere I, P.S.B.21,ed.IBMBOR, Bucureşti, 1987, p.33

     17.     Psihoterapeutul Ortodox, Cap.Psihoterapia Ortodoxă, p.180

     18.     Orthodoxia, anul 1, februarie 2002, nr.2, Gândul la suicid sau la crucea părăsită, p.39

     19.     Op. cit., p.39

     20.     Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, Cap.Învăţătura despre Dumnezeu, p.63

     21.     http://www.ierodiaconvisarion.ro/Predicaladuminicaa3adupărusalii .html

     22.     Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.11                    

     23.     Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, Cap.Despre Conştiinţa morală,p.340

     24.     Orthodoxia an.1, martie-aprilie, 2002, nr. 3-4,Sfântul Siluan Anthonitul, Despre cugete şi înşelare, p.32

     25.     Comori Duhovniceşti din sfântul munte Athos, Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, ed.Bunavestire, Bacău, 2001, p.259

     26.     Orthodoxia an.1, martie-aprilie, 2002, nr. 3-4,Sfântul Siluan Anthonitul, Despre cugete şi înşelare, p.33

     27.      http://www.ierodiaconvisarion.ro/Predicaladuminicaa3adupărusalii.html